Copyright © 2003 Ioan Silvan Toate drepturile asupra titlurilor, numelor personajelor şi fragmentelor publicate în acest site aparţin lui Ioan Silvan. Orice reproducere a acestora este posibilă numai cu acordul prealabil scris al autorului.
 

A cincea evanghelie

Cei ce urmează

 

Dumnezeu a ştiut, în momentul în care a decis să învie materia cu Viaţa Sa, că încercarea Lui nu va fi lipsită de dificultăţi, că din partea materiei va întâmpina opoziţie sau chiar refuz. Dar voinţa Lui era lege şi ceea ce trebuia să se împlinească urma să fie împlinit. Era de asemenea convins, că învierea materiei nu este decât începutul celui de-al doilea univers; o lume divino-materială în care trupurile ce urmau a fi create, să devină, în final, sfinţi. De aceea a chemat la El spaţiul şi timpul, singurii interlocutori din Univers din acea vreme şi le-a zis: "Ceea ce voi face acum este demn doar de puterile Mele şi numai voi veţi fi martorii acestei minuni Voi crea o lume nouă, voi trimite acolo pe Fiul Meu ca să o ţină în Viaţa Mea. El va fi Dumnezeu ca şi Mine şi va avea puteri nelimitate asemeni Mie. Căci voi învia materia, iar minunea aceasta va fi mai mare decât minunea creării voastre şi a întregului Univers. Şi atunci va începe o nouă lucrare, cum n-a mai fost niciuna, căci materia înviată cu Viaţa Mea îl va avea în ea pe Dumnezeu şi nu-i va fi uşor de trăit. Apoi, din materie, se va naşte păcatul. Şi moartea se va aşterne peste grădina Mea şi lucrul acesta va fi unul nou. Până astăzi, în Univers nu a murit nimeni,
căci nimic nu a fost înviat, iar cei ce vor muri întâi, vor fi primele semne, că materia cu Dumnezeu în trup nu rezistă prea mult." în faţa acestei afirmaţii, spaţiul şi timpul s-au cutremurat. Pentru că se gândeau la propriul lor sfârşit, la excluderea din nemurirea ce le fusese dată. în grădina lui Dumnezeu, încă nu trăia nimeni. Apele vuiau răscolite în albiile lor, brizele răcoreau razele astrului ce încălzea Pământul, iar pe cer se înălţa cel dintâi curcubeu. Suprafaţa planetei era acoperită de nisipuri şi pietre, iar rocile netede străjuiau mările şi vulcanii care încă mai aruncau în aer, torente de lavă. întregul Pământ era o planetă frumoasă, pustie şi moartă. Dumnezeu ştia ce avea de făcut, dar încă ezita. Clipa începerii acelei lucrări sosise, iar El cugeta în infailibila Lui structură, la momentul celei dintâi învieri. Pentru aceasta, pregătea totul asemeni unui culcuş. Coborî pe Pământ într-o concentraţie mare, cercetă de acolo Cerul, apele, aerul şi zise: "Aici se va naşte Fiul Meu şi tot ce va învia prin El după aceea. De aici va începe noul Meu Univers, prin lucrarea aceasta." Cercetând mediul în care trebuia să facă minunea, a constatat că aerul era prea uscat. A cerut spaţiului să înfăşoare planeta într-o mantie protectoare. Apoi i-a micşorat viteza de rotaţie şi i-a sfinţit apele zicând: "Acum, e bine!"

S-a înălţat la Cer, lăsând în urmă o sferă umedă şi sărată, pe care condiţiile de Viaţă s-au îmbunătăţit brusc. Apele s-au încălzit, numărul norilor s-a dublat, concentraţia aerului a crescut. Nu mai lipsea nimic. Decât minunea pe care o promisese. în marea Lui responsabilitate,  Creatorul,  reconstituit  în  propria
structură, se concentra asupra unui lucru uşor de făcut dar greu de închipuit: începutul învierii materiei.

S-a rotit de jur împrejur, harul Lui acoperind Universul, s-a concentrat la minunea pe care şi-o alesese, apoi a rostit o dezlegare cutremurătoare: ' Desprind o parte din Mine să desăvârşească lucrarea Mea şi să populeze Pământul cu fiinţe create din Ea, a spus: Botez partea aceasta în numele Meu, căci în Ea sunt Eu, îi spun Fiul Meu şi o numesc Isus. Şi tot ce se va naşte de astăzi din El, se va naşte din Mine, sau cu voia Mea, căci El este ca şi Mine, Viaţa Supremă. " In clipa aceea, din Dumnezeu s-a desprins un Univers Divin, care a coborât pe Pământ lăsând în urma Sa, o structură mai mare decât El şi a zis: "Doamne! Tu eşti Tatăl Meu, Creatorul Lumii! Adevărat este!"

Sub presiunea acelei rostiri, oceanele au început să se tulbure, vânturile să bată năprasnic, aerul să devină uscat. Pentru că Isus, în forma Sa spirituală, luase în stăpânire grădina căreia trebuia sâ-i dea Viaţa Sa şi să o sfinţească cu sângele Lui. Apoi s-a oprit cercetând apele şi nisipul uscat, stâncile goale şi vulcanii ce clocoteau şi, impresionat de minunea care-l înconjura, a întrebat: "Tată! Dacă am rămas singur, până când voi fi Viaţa noului Univers? "

Din ceruri, din întreg infinitul, s-a auzit glasul Creatorului care 1-a mângâiat: "Până la sfârşitul lucrării acesteia, i-a răspuns Dumnezeu. Căci lucrarea aceasta este începutul Vieţii celei Noi. în care, Eu sunt Dumnezeu împreună cu Tine; amândoi suntem Creatorii Lumii celei Vechi şi a celei viitoare. Şi orice se va naşte în lumea aceasta, se va naşte prin Tine. Tu eşti odrasla
sfinţită ca să botezi cu sângele Meu, poporul care va veni în urma Ta." Apoi s-a făcut linişte. Pământul s-a oprit din convulsii, cutremurele s-au potolit şi apele au revenit între ţărmuri. Pentru că erau mişcate doar de influenţa puterii divine, ce se concentrase în ele şi nu de cuvintele ei, pe care nu le înţelegeau; nici pietrele, nici apele şi nici valurile nu le înţelegeau. Fiindcă, toate erau moarte.

Dumnezeu înnobila Pământul cu Fiul Său, pe care îl trimitea să dea Viaţă din Sine, materiei capabile să primească Viaţa aceasta. Fireşte, nu orice materie poate fi înviată. Dar Isus este Dumnezeu şi îşi alege materia bună pentru înviere şi legea prin care să facă acest lucru. Tot ce exista atunci în jurul Lui era nefiinţă, adică materie fără Dumnezeu în ea şi Isus o cercetă cu atenţie, înconjură în mai multe rânduri Pământul, sfinţindu-l prin prezenţa Sa, aducându-l aproape de Dumnezeu, apoi zise: "Tatăl Meu, care este mai mare decât Mine, este Viaţa cea Veşnică. Eu sunt Fiul Lui şi voi sluji în grădina Lui până la capătul lucrării acesteia, când Viaţa pe care voi sădi-o, va fi ridicată la înălţimea celei din Ceruri."

Cel ce vorbea nu avea trup. Era Isus, parte din Dumnezeu neştirbit, rămas în Ceruri să guverneze peste voia oricărei creaţii, Lumea adevărată.

Câmpiile pe Pământ erau sterpe. Munţii erau goi, iar văzduhul umed şi răcoros. Apele erau sărate şi moarte; valurile bătând ţărmurile pustii. Pustiu se desfăşura pretutindeni, iar liniştea şi singurătatea păreau rupte de timp. Isus plutea parcă ameninţător peste pământul  pe care îl  luase în  stăpânire.  Acesta nu
anticipa nimic, pentru că materia lui nu avea puterea gândirii. Doar Isus era viu. In rest, de jur-împrejurul Lui, moarte. Nefiinţă. Mişcare fără scop. Toate acestea însă, nu mai puteau dura mult. Fiindcă lucrul lui Dumnezeu trebuia început. Liniştea şi moartea nefirească ce stăpâneau Pământul erau în agonie. Deasupra orizonturilor s-a luminat ca de fulger. Eternitatea nefiinţei pasive şi parcă sfidătoare avea să fie întreruptă. Nu chiar în clipa aceea. încă nu sosise timpul lui Dumnezeu. încă mai trebuia aşteptat. Pentru că Dumnezeu calcula momentul, în care voia Sa, nu putea da greş. Fulgerele se produceau pentru întâia oară, deasupra Terrei. Trăsnetele învăluiau planeta în zgomote, sub şuieratul cărora pietrele se prăvăleau în mări. Ploaia a revenit peste apele sărate ale oceanelor. Stropi mari şi grei cădeau asemeni unor suliţe. Norii negri şi groşi înveliseră Pământul. Dincolo de ei, cerul rămăsese o amintire. Potop s-a abătut asupra grădinii Creatorului, iar stâncile tăceau mute sub biciuirea apei purtate de vânt. Torente au început să curgă spre albiile joase şi primele văi să dăltuiască în pietre forma fluviilor care urmau.

Isus privea şuvoaiele care se amestecau cu pământul şi gândea pentru Sine: "Doamne, recunosc lucrul Tău!" Atunci, stropii transparenţi asemeni cristalelor, s-au transformat treptat în stropi roşii şi brusc cerul s-a colorat de ploaia divină. Norii nu mai puteau fi zăriţi, iar apele mărilor şi oceanelor s-au tulburat, clocotind. Intreg Pământul era cuprins de miracol. Isus şi-a întins mâinile nevăzute cu palmele întoarse în sus, ca să-i prindă în ele. 

Apoi a rostit: "Din Viaţa Mea ai făcut sânge. Sângele acesta sunt Eu, pentru întâia oară materializat şi, în timpul care urmează, voi învia cu Mine însumi materia sensibilă din ape, în numele Tău. Pentru ca prin ea, sângele să se

întoarcă din nou la Tine ".

Această constatare adresată de Fiu Creatorului Său a însemnat începutul învierii materiei. Sângele curs din ceruri, într-o miraculoasă transformare a Vieţii în materie vie, s-a închegat în apa sărată de la suprafaţa mărilor şi oceanelor, dând naştere unor încrengături roşii, gelatinoase, care străluceau sub lumina difuză ce se abătea peste ele. Atunci, Isus, în forma Sa spirituală, a continuat cu faţa spre Cer: "Aceasta este materia cea vie!" Iar Dumnezeu i-a răspuns: "Oriunde va fi materia aceasta, voi fi Eu. Şi de oriunde se va scurge materia aceasta, voi pleca Eu. "

Oceanele şi mările erau acoperite cu cheaguri de sânge, uscatul rămânând în continuare neatins de înviere. După ce a ascultat glasul Tatălui, Isus a mai spus: "S-a terminat! Minunea aceasta este mai mare decât Pământul acesta."

Cuvintele Lui exprimau voia Creatorului, şi Dumnezeu a consimţit la oprirea vărsării sângelui Său, spunând: "Această ploaie...!" Iar Isus a continuat în numele Lui: "S-a oprit căci lucrul Tău este gata.r. Fenomenul învierii se produsese. Şi ploaia curată şi limpede a luat locul ploii de sânge şi mările şi oceanele au început să se limpezească, la suprafaţa lor, plutind doar acele încrengături gelatinoase de sânge divin. Cerul a început să se lumineze, printre nori au apărut câteva raze de  soare,  însoţite  de  cuvântul  suprem  al  lui Dumnezeu, care i se adresa lui Isus, pentru lumea creată din El: "Am vărsat lacrimile acestea pentru ultima oară." Şi Isus i-a răspuns: "Ştiu! Plânsul Tău este sângele investit în această materie, ca să-i dai prin el Viaţa Mea. Oricât vei suferi pentru creaţia Ta, aceasta va fi cea dintâi şi cea de pe urmă înduplecare ". Apoi către lumea miraculoasă din ape: "Te-ai înnobilat cu Dumnezeu pentru ca la sfârşitul lucrării acesteia să fii sfinţită cu eternitatea timpului creat chiar de El. Dumnezeu te binecuvântează, căci acela sunt Eu. "

După aceea, a început să lucreze în noua Sa lume, creând câte un rost pentru fiecare picătură de sânge. A făcut destine, pentru toate fiinţele ce urmau să se nască din încrengăturile care pluteau pe suprafeţele apelor, în aşa fel încât, drumul împletit din ele, să sfârşească în Cer. A sfinţit şi cu vorbe apa mărilor şi oceanelor, pentru ca din ea să nu învie doar materia, ci şi Viaţa Sfinţilor, care în final să urce împreună cu trupurile lor la Tatăl. A pornit vânturile să tulbure norii, să ia cu ei o parte din apa cea nouă, să stropească uscatul ca să crească din ea vegetaţie şi vieţuitoare.

Căci apa care intrase în contact cu sângele divin nu-1 avea în ea pe Dumnezeu, dar se îmbogăţise cu suficiente celule secundare din care să se poată naşte animalele, păsările şi vegetaţia. Ştiind că în experienţa Sa, pe lângă materia purtătoare de divinitate, a înviat şi materia aflată în apropierea acesteia, Isus a acceptat-o spunând: "Trupul Meu se va naşte din materia aleasă de Mine, iar hrana trupului Meu, din materia care stă în apropierea celei dintâi. Când trupurile în care voi rămâne sădit vor recunoaşte-o, vor boteza-o în numele lor, pentru că va fi hrana lor. Ii vor da nume şi o vor folosi în interesul acestei lucrări. "

La început însă, deosebirile dintre cele două tipuri de materie îi erau cunoscute doar Tatălui şi Fiului Său, iar convieţuirea lor în grădina divinităţii era inevitabilă.

 

 

 

 

 

Poezia cerului mă aude



Poezie, tremur divin,
corzile tale de mă conţin,
sângele-mi cântă din Dumnezeu,
de parcă prin vene ţi-aş curge eu,

poezie, foc în rostire,
fior al salvării din adormire,
extaz sublim sfidând realitatea,
cum de deţii în mine jumătatea?


Poezie, fior de mister,
de nemurire vremile pier,
de parcă în risipire
ar stinge setea ta de rostire,

poezie, tremur divin,
corzile tale de mă deţin,
sângele-mi cântă din Dumnezeu,
de parcă flaut ţi-aş fi chiar eu.
Înapoi întorcându-se invalizii




Mă întorc în acelaşi zâmbet pripit.
Nebunia-i nocivă
şi-n vorba unui neam părăsit
arene de zgomot tulbură seara.

Alint broasc uşii scăldată în razele verzi;
inutil mă încarc cu pietrele
moarte
şi-n praful luminii, cu-n zâmbet de fiară.

Când iubeşti o mână bolnavă,
te pierzi în acelaşi elogiu
de tremur trecut;
să crezi în ce ţi se spune prea lesnele sens ?

Nebunia-i nocivă
şi-n praful trecutului
ai vrea să te-n torci.
Adunaţi-vă surâsul să-i restituiţi uimirii nobleţea

Un pas neobservat, făcut la întâmplare,
îţi pare mai nimic.
Să mergi e prea sublim
şi-atunci,
te-ntorci în trupul din care-ţi cade umbra.

Aproape e lăsarea-n lenevire a mişcării;
se caută iar un ceas lansând secunde, întors în depărtare.

E prea puţin atunci în amintire
şi iar te-ntorci în timp,
să juri că lacrima căzută
e setea altcuiva;

în carnea ta
se-neacă Universul !
Aici
eşti în târziu pierdut
şi te îngemeni cu raza unui far.
De ce răneşti cu trupul tău lumina ?

Sau,...
poate ochiul orb însîngera vederea, înaintea ta ?
Întors,
e prea puţin să stai
şi-n nemişcare, pasul iar te cheamă.
 
Este sitio web fue creado de forma gratuita con PaginaWebGratis.es. ¿Quieres también tu sitio web propio?
Registrarse gratis