Aventurile lui Guş Satan

episodul 2

UŞA CU PUMN

Guş Satan era un tip complex. În universul lui haotic, ordinea era prostia sublimă, o ceaţă colorată, care pe ceilalţi nu-i punea în evidenţă. Oriunde era prezent, spaţiul se umplea de impostură, de conflict. Liniştea în prezenţa lui detona din nimic. Companie greu de suportat, Guş Satan avea întotdeauna suficient timp ca să te însoţească pe drumul spre nebunia în care te împingea. Dacă te găsea în birou, trebuia sa fie foarte grăbit ca să ai norocul să nu te încurce o oră sau două. Dacă te întâlnea pe stradă, mergea alături de tine până la celălalt capăt al lumii, indiferent de direcţia ta de mers. Avea treabă oriunde, oricând, cu oricine. Îi trata pe toţi ca şi cum i-ar cunoaşte, chiar dacă abia auzise de ei. Juca rolul unui intelectual de valoare, fără a ezita atunci când, din interes, trebuia să-şi dea arama pe faţă. Jurist fiind, lucru mare în mod normal, el se mulţumea cu statutul de secund în orice relaţie, doar să fie prezent. Colegii de breaslă îl evitau cu abilitate, însă nu puteau emigra în alt oraş sau în altă ţară, din cauza penibilului în care îi arunca. De aceea, de multe ori, îi spuneau cu tact: ,,Vino mai târziu, Sătănică, acum sunt ocupat.” Ghinionul lor era  că Sătănică revenea, iar ei trebuiau să-l suporte, doar era jurist la ,,Apicola”, nu?

      - Unde te duci, vecine?  m-am omenit cu vocea lui în ureche, în timp ce înaintam pe bulevard. Ce treabă ai, unde mergi?

       Înainte să-mi întorc privirea spre el, i-a recunoscut  vocea şi, din reflex, mi-a venit să urlu:    ,,Ăsta iar se ţine după mine! Cum o să scap de el?”

- La colonelul Ciopec, i-am răspuns imprudent, convins că acolo nu are ce să caute.

- Stai că vin cu tine! mi-a zis. Şi aşa nu am cine ştie ce treabă acum...

- Dar ce, îl cunoşti? l-am întrebat.

- Nu-l cunosc, nu trebuie să-l cunosc ca să vorbesc cu el. Ce crezi, toţi care vorbesc cu el îl cunosc? Nu-l cunosc, fii serios, se duc acolo, îşi spun problemele. Iar el îi ajută dacă poate şi dacă vrea.

- Numai că astăzi, eu doresc să intru fără dumneata în biroul lui. Este opţiunea mea, nu te supăra!

- Nu mă supăr,dar nici nu mă duci în spate, mă poţi lua cu tine, că poate într-o zi te ajut şi eu. Şi nici nu mă interesează, stau de-o parte şi tac.

- Şi când o să te întrebe ce-i cu dumneata la el în birou, ce-i zici?

- Găsesc eu, îi spun eu...De fapt, cum să-ţi povestesc, chiar am nevoie de-o pilă la poliţie.

-Da’  zi-mi, este om de treabă colonelul ăsta?

- Este şeful judiciarului şi nu are timp de dumneata. Nici nu  te primeşte fără o programare, chiar dacă mergi împreună cu mine.

- Ba cu tine mă primeşte, stabili el cu fermitate,fiid convins de acest lucru. Cu dumneata mă primeşte, o să creadă că suntem împreună.

- Atunci hai să-ţi spun ceva foarte serios, domnule Guş! i-am zis autoritar.

- Astăzi nu te pot accepta aa cu eşti de obicei şi nici nu am chef să te ţii după mine cu problemele dumitale de doi lei.

- De doi lei? Da, de doi lei zici dumneata, dar problemele mele sunt probleme serioase, nu fleacuri cum crezi! Dacă îţi povestesc, ai să mă înţelegi: frate-meu ăsta de la Arad, George, a făcut un denunţ penal împotriva mea la poliţie şi a depus şi o plângere la instanţa de judecată. Zice că l- am batut şi cere să fiu acuzat de vătămare corporală gravă.Or eu nu l-am bătut, nici nu am fost acolo când a încasat-o. Ticălosul! El tebuie acuzat de violarea proprietăţii! I-am spus procurorului, am făcut şi eu plângere împotriva lui. Ce crede el, că mă intimideaza? Că va primi despăgubiri pentru că i-au dat ăia de la spital certificat medico-legal? Speră că de frică să-i cedez o paret din moştrenirea de la părinţi. Nu- i cedez, nimic nu-i cedez! Casa aia de peste drum de tine îi trebuie, s-o vândă el, să facă o grămadă de bani duă ce m- am sacrificat ţinându-mi părinţii: bătrâni şi bolnavi. I-am spus: Măi, nu te pune cu un jurist, că tu n-ai şcoală, pe tine nu te duce mintea decât la pierzare! Dar el nu ştie pe ce lume trăieşte, el crede că-n ziua de azi poţi face bani, aşa ...

- Cine l-a bătut, totuşi? l-am întrebat înaintând aproape de el. Pentru că vătămarea corporală gravă confirmată de certificat medico-legal nu vine din imaginaţia lui. Cineva tot l-a bătut.

- L-a bătut, uşa cu pumn l-a bătut, dar asta-i altceva. Când vrei să pătrunzi prin efracţie într-un imobil şi te loveşti de un sistem de protecţie agresiv, îţi asumi responsabilitatea. E problema ta dacă scapi de acolo viu sau mort. Cu toate astea, eu i-am zis să fim oameni, să ne retragem plângerile amândoi. El însă nu vrea, îl susţine procurorul poliţiei, zice că de data asta mă înfundă. Păi, cum să mă înfunde el pe mine, dacă sunt jurist de profesie, ce crede că te joci cu un jurist aşa, cum vrei? Eu, dacă aveam bani să mă susţin, astăzi puteam să fiu procuror general sau ministru de justiţie, dacă intram în politică.

- Stai un pic, i-am întrerupt veleitarismul. Nu te arunca la funcţiile cele mai mari din stat, fiindcă sunt ocupate ... Mai bine spune-mi încă o dată, cine l-a bătut pe George?

- Uşa cu pumn, cine dracu”să-l bată?

- Ce-i aia?

- Un sistem de protecţie montat la intrarea în apartamentul meu. Viaţa face mai mult decât banii, fiecare şi-o apără cum poate. Eu nu pot ţine dobermani în casă cum fac alţii, aşa că am recurs la metode tehnice. Ce-a crezut el, că vine la mine la uşă cu şurubelniţe şi răngi şi-mi fură dovezile moştenirii? A văzut el ce înseamnă să se pună cu mine! Am să-l surprind totdeauna unde se va aştepta cel mai puţin!

Nu-mi puteam reveni din uimire, de aceea m-am oprit în loc. S-a oprit şi el, trădat de o mirare falsă:

- Uite că uitai să dau un telefon de la dumneata! Se lovi cu palma peste frunte.

- Păi cum să dai un telefon de la mine, că nu ne-am întâlnit la birou!

       - No şi ce, nu te puteai întoarce? Nu erai departe de firmă şi nici nu te dureau picioarele, că eşti tânăr.

- Să mă întorc pentru dumneata? Mai bine îţi cumpăr un telefon mobil!

- Dacă plăteşti tu convorbirile, cumpără-mi, că şi aşa n-am primit un cadou în viaţa mea!  

- Şi nu te-ai întrebat de ce?

- Nu, că ştiu: pentru că nici eu n-am dat. Dar auzi, vecine, acum pe bune, pui o vorbă la colonel pentru mine?

- Nu pun.

Guş Satan, în veşnicul său costum cu dungi verzi, ponosit, cu părul proaspăt spălat, nepieptănat, uşor cârlionţat pe la tâmple, îmi zise:

- Atunci hai să mergem! Până acolo poate te mai răzgândeşti...

Am pornit alături de el, întrebându-l:

       - Ce-a fost în capul dumitale când ţi-ai montat porcăria aia?

      -Ce să fie? Nimic. Adică minte- am avut că am pus-o!L-a bătut uşa pe George de-o s-o ţină minte cât trăieşte. Mi-au povestit vecinii pe care i-a chemat de martori, ca să vadă că el sparge uşa cu bună-credinţă, i-a prostit că este îngrijorat de soarta mea, că s-ar putea să fiu mort în casă. Or, el bine ştia că sunt plecat în staţiunea Sovata cu actriţa, doar l-am sunat de-acolo. Pe absenţa mea s-a bazat când a dat piept cu dracul.

      -  Şi zici că a luat-o zdravăn?

      - Păi dacă a ajuns la spital, închipuie-ţi! Mi-au povestit vecinii: când a apăsat pe primul ştift, pumnul de jos i-a tras una în abdomen. El s-a aplecat de durere în faţă. Atunci a pornit braţul de sus şi mănuşa l-a lovit în cap. Tot aşa a fost ţinut în pumni până când vecinii au reuşit să-l tragă din raza de acţiune a mecanismelor. Abia după aceea, instalaţia s-a oprit, fiindcă aşa este ea concepută: dacă loveşte de patru-cinci ori în gol se opreşte.  

      ,,Nebunie totală în mintea acestuia, m-am gândit. Pe cât pare de idiot, pe atât este de pervers.”            Apoi i-am zis:

      -Te ai fi ras de avere dacă intra în casă.Îţi lua actele moştenire.

      -Actele şi banii, completă el.

      -Ţii mulţi bani în casă? am intrebat.

      -Câţi am, dar ce te interesează, vrei şi tu să?...

      -Nu, am zis aşa...

      -Aşa, aşa...mă imită, supărat că se dăduse de gol. Nu-i treba dumitale.

      Apoi, cu un ton îndulcit, reveni la povestea dinainte, dându-şi seama că s-ar putea să mă fi jignit.

      - Şi, cum îţi spuneam, a luat George o bătaie de la uşă, soră cu moartea. Şapte zile a avut internare.

 L-am vizitat la spital, am vrut să-l văd. S-a purtat urât cu mine, dar i-am dat pace. Ştii cum arăta? Era umflat la cap şi la corp. Avea plin de vânătăi în jurul ochilor şi pe abdomen, şi asta la cinci zile de la incident. I-am zis:,,Vezi, mă George, dacă nu-ţi vezi de treabă, aşa ajungi! Ţi-am spus eu încă de când eram copii, că lăcomia ta nu-i bună.” Dar el nu mi-a răspuns, ci mi-a întins certificatul medico-legal.

      - Ce scria pe el?

      - Ce să scrie... traumatizme cranio-faciale multiple, provocate cu lovirea cu corpuri contondente. Păi, contondente da, i-am zis eu doctorului care tocmai intrase în salon. La lăcomiile lui ardente, a primit lovituri contondente.

       Am izbucnit iar în râs. Ne apropiasem destul de mult de sediul poliţiei. Se vedea colţul clădirii din cărămidă ornamentală,dincolo de siluetele arbuştilor exotici.

      - Până la urmă, mi-a deschis dosar penal.Când

 l-am auzit, m-am enervat şi i-am cerut copia plângerii pe care o făcuse către instanţă.

      - V-a dat-o?

      - Mi-a dat-o!

      - Cum suna?

      - Tâmpenii de-ale lui! Scria acolo că eu l-am bătut. „Măi tâmpitule! Am urlat. Cum să te bat eu de la 300 de  kilometri distanţă, tu nu-ţi dai seama ce-ai scris aici? Vrei să mă bagi la puşcărie să-ţi rămână ţie averea? I-am făcut şi eu denunţ, de fapt, direct cerere de urmărire penală i-am făcut, eu nu mă joc cu denunţurile la poliţie că astea durează, până fac ei mai întâi cercetări ... I-am făcut plângere penală pentru încălcarea proprietăţii. Am martori vecinii pe care chiar el i-a chemat să vadă cum sparge uşa. Că-i prost! ,,Nu-ţi dai seama că eşti tâmpit? i-am zis. Hoţul nu cheamă martori, tu atâta nu ştii?”

Şi doctorul a râs; acuma, drept să-ţi spun, nu ştiu, de mine sau de el!

      - Eu cred că de dumneata, doctorul nu râde niciodată de pacientul său. Sau poate a râs de ideea ingenioasă pe care aţi avut-o.

      - N-am avut-o eu, a recunoscut. Eu nu mă pricep la tehnici din astea. Ideea i-a aparţinut unui inginer proiectant care lucrează la fabrica de vagoane. El

 mi-a zis:,, Măi Sătănică, dacă nu vrei să ţii în casă un câine care să te apere de hoţi, eu îţi pot face o uşă de protecţie. Ingenioasă, elegantă, cam costisitoare, dar merită.

      - Şi a meritat? l-am întrebat cu subînţeles.

      - A meritat, tu nu vezi? M-a apărat de hoţul de frate-meu, care altfel m-ar fi lăsat gol. Iar de ţinut un câine în casă, cum să ţin? În plus, faţă de deranj, ăla şi mănâncă. Tu nu vezi cât e de scump totul?

      - Şi dumneata nu ai bani, vrei să spui, eşti sărac.

      - Sunt sărac, da, s-a enervat. Şi dacă nu sunt sărac, ce, trebuie să-mi împart averea cu câinii?

M-a obrăznicit discret, căci ajunsesem la colţul clădirii şi nu voia să mă supere. Apoi a revenit la sentimente mai bune, zicând:

      - De fapt, cu cât am dat pe uşa aia, puteam ţine douăzeci de câini. Acum îmi dau seama că excrocul de inginer m-a înşelat.

Îţi dai seama, domnule? Două mii de dolari mi-a luat pe fierul ăla şi în plus îmi mai face şi probleme. Dar ies eu din asta, că şi dacă nu era uşa ...

      - Cum se simte acum fratele? Am intervenit.

      - Cum se simte? Dar ce mă interesează cum se simte, ca omul bătut, cum să se simtă? Dacă în mai puţin de treizeci de secunde a fost la pământ! Mănuşile alea sunt mai tari ca oricare boxer.

      - Ingenios sistem, nimic de zis! Am continuat.

      - Ingenios, a confirmat el, obsedat de gândul că sosisem în faţa intrării. Dar acum să văd cum mă descurc cu dracul ăsta de procuror, că vrea să mă baga la apă, aşa mi-a zis: ,,Sătănică, dracul e-al tău acum, te bag la zdup, ai ajuns pe mâna mea, ştiam eu că tot te prind odată!” Da’  îl zdupălesc eu, fii liniştit!

Cu mine nu-i ţine cât o fi el de procuror, că tot îl descopăr cu o şmecherie, o şpagă, ceva. Dacă nu, aplic tactica memoriilor la minister, la guvern, la preşedinţie, eu nu mă las cu una, cu două, îmi ştiu apăra drepturile.

      - De ce este aşa de supărat procurorul poliţiei pe dumneata, l-am mai întrebat înainte să urcăm scările. Ce i-ai făcut?

      - Nu i-am făcut nimic, s-a enervat ca din senin. Ce să-i fac? Îmi poartă duşmănie pentru că l-am făcut idiot şi tâmpit într-un proces cu nişte hoţi care furaseră de la noi de la Apicola şi el, în loc să-i acuze, îi apăra. Atunci normal că le-am zis judecătorilor: „Onorată instanţă, domnule preşedinte, ăsta-i pe o mână cu hoţii.” De atunci nu mă mai poate suporta, dar ce-mi pasă mie de un ţânc de treizeci de ani. Că-l fac fără slujbă cât ai zice peşte!

        Când am văzut cu ce temă vrea Guş Satan să intre la colonelul Ciopec, m-am întors spre el zicându-i:

      - Fii atent, pe mine nu mă faci de ruşine aici! În prezenţa mea, nu discuţi nimic despre procuror cu colonelul, clar? Nu vreau să creadă că te susţin.

      - Bine, bine,a murmurat nu foarte convins că va accepta atenţionarea mea. Hai să mergem, că nu intru eu cu tine odată.

        În faţa ghişeului la care stătea agentul de serviciu, m-am oprit, m-am prezentat şi i-am spus acestuia că am programată o întâlnire la şeful serviciului judiciar.

      - O! A reacţionat tânărul. Să-l sunăm!

        L-a sunat pe colonelul Ciopec, iar acesta, i-a dat ordin să mă lase să urc.

        Guş Satan s-a luat după mine, încercând să se vâre pe lângă agent. După ce am trecut de uşa ce dădea în scară, agentul s-a pus în faţa lui Guş Satan, zicând:

      - Dumneavoastră nu urcaţi, domnule jurist, nu aveţi programare.

      - Ba am, a încercat Guş să-l păcălească. Eu sunt cu el.

      - Nu mă interesează, i-a răspuns agentul. Nu vă las decât dacă îmi dă ordin comandantul să o fac.Iar comandantul s-a săturat de dumneavoastră şi n-o

 să-mi dea niciodată un astfel de ordin, aşa că vă

 rog ... În fiecare zi când veniţi aici nu faceţi altceva decât să deranjaţi.

      - Eu deranjez ? s-a enervat Guş Satan cu vocea aproape sufocată. Adică, dacă îmi apăr drepturile deranjez! Fii atent, domnule, cum vorbeşti cu mine, eu nu sunt om de rând să mă opreşti dumneata. Eu sunt jurist şi niciodată n-o să vă las să mi le încălcaţi: o să fac un memoriu la preşedintele ţării dacă-i cazul şi o să vă dea afară pe toţi din poliţie.

      - Hai domnule, lasă şmecheriile ! l-a luat tare agentul. Schimbă placa asta cu memoriile că ai mai pus-o de o sută de ori până acum. Ţi-am spus, azi nu intri!

      - Ba intru, s-a enervat  Guş încercând să-mi demonstreze de ce este în stare. Uite am să-ţi demonstrez că intru!

        S-a îndreptat spre telefonul pus la dispoziţia cetăţenilor în holul alăturat, încercând să vorbească direct cu comandantul al cărui număr de interior îl ştia. Agentul însă a introdus mîna prin geamul ghişeului de la care se ridicase să ne întâmpine şi a decuplat aparatul.

      - N-a! l-am auzit murmurând. Mai vorbeşte acum!

        Guş satan s-a aprins ca o torţă trepidând în mâna destinului ce-l făcea să cadă mereu pe locul al doilea.

      - Da! s-a mirat el cu voce tare. Mi-ai închis telefonul? Auzi, domnule? i se adresă unui bărbat ce aştepta cuminte la rând să-şi recupereze permisul de conducere. Nu ai un mobil?

      - N-am i-a răspuns insul!

      - Nici dumneata?

      - Nici.

      - Nici dumneata?

      - Nici.

        A întrebat la rând circa treizeci de persoane, rânjind negru de furie, ameninţându-l pe agent cu demiterea, murmurând la fiecare cinci secunde:

      - Le arăt eu, îi pun eu la punct, îi termin eu ...

        În cele din urmă un bărbat curios, să afle de ce este în stare Guş Satan, i-a întins mobilul zicând:

      - Poftim domnule, vreau să văd ce faci!

      - Dar formează dumneata numărul, i-a cerut Guş, eu nu prea mă pricep la aparate din astea.

      - Ce număr?

      - 259703

      - Mai întâi prefixul.

      - Atunci 0257/259703

      - O.k.

        Telefonul sună şi binefăcătorul îi transferă lui Guş Satan aparatul:

      - Domnul comandant? Domnul colonel? Eu sunt, Guş satan!

Mă aflu jos la intrare. De ce le daţi voie domnule, subalternilor să-şi bată joc de oameni, ce vreţi, să vă dau afară pe toţi? Eu pot face asta, fac un memoriu la minister şi vă schimbă, am aici treizeci de martori! Ce treizeci! O sută, două sute, toţi din holul ăsta au văzut cum îşi bate joc un prăpădit de agent, de mine: Eu sunt jurist, nu un terchea-berchea. Comandantul îl ascultă, apoi închise telefonul.

      - Na, fii atent şi la ăsta! Constată cu o sinceră uimire Guş Satan. A închis! Păi om este el, comandant este el? Lasă că-i arăt eu! Tot intru, pe dincolo pe la SRI, dacă n-a vrut să mă primească cu voie bună.

        I-a înapoiat binefăcătorului telefonul şi a ieşit. Ştia că între corpul A, destinat poliţiei, şi corpul B, aflat în propietatea Serviciului de informaţii, există un hol de comunicare.

        Zece minute mai târziu am auzit bătăi discrete în uşa colonelului Ciopec şi pe şeful judiciarului răspunzând:

      - Intră!

      - Sunt juristul Guş de la Apicola, îl aud prezentându-se în timp ce închidea uşa. Să trăiţi! Am venit împreună cu el, a arătat înspre mine, dar eu am întârziat puţin. Auzi domnule, auzi! Subofiţerii ăştia îşi cam fac de cap, abia am trecut de ei pe la poartă.

      - Au şi ei ordinele lor, îi scuză ofiţerul politicos, necunoscându-l. În sediul poliţiei nu se poate intra oricum.

      - Da, aveţi dreptate, dar spuneţi-mi, pe procurorul Gligoroşţucă îl cunoaşteţi?

      - Da, este un băiat de treabă, colaborăm bine.

      - De treabă, de treabă, dar tot este puţin excroc,îl acuză Guş. Eu nu cred că-i de treabă, eu cred că-i un porc şi jumătate, că-l cunosc!

      - Părerea dumneavoastră, se arătă îngăduitor ofiţerul din vreme ce Guş Satan îi spuse că suntem împreună. Dar eu vă spun că ar fi bine să-l respectaţi.

      - Să-l respect? Păi n-a fost coleg cu mine, nu eu 

 l- am învăţat meserie?

      - Atunci înţeleg de ce-i un porc şi jumătate; l-aţi învăţat dumneavoastră.

      - Nici chiar aşa, se apără Guş. Dar acum hai, pe bune: ştiţi de ce am venit împreună cu el? Nu-mi puteţi da nişte date, despre Gligoroşţucă ăsta, că vreau să-l înfund!

      - Ăsta cine-i?

      - Un vecin, i-am răspuns. S-a ţinut după mine.

      - M-am ţinut după tine, m-am ţinut după tine...!

 mă ironizăGuş Satan văzând că nu-l apăr. Nu m-am ţinut după tine, am venit şi eu ca omul.

        Dimineaţa următoare, în drum spre tribunal, a intrat pe la redacţie. Era devreme, colegii mei nu sosiseră toţi, iar eu aveam o lipsă totală de apetit verbal. Seara lucrasem până târziu, mă afundasem în universul creator de dincolo de limitele realului, iar o prezenţă cum era cea a lui Sătănică îmi cădea cât se putea de rău. El însă, nu făcea deosebire între bucuria şi tristeţea cuiva, între oportun şi inoportun, sau între disgraţie şi onoare.  Cădea de fiecare dată la momente nepotrivite pentru că prezenţa lui era totdeauna dezagreabilă.

        Se aşeză pe fotoliul din colţul biroului, cu zâmbetul pervers al insuccesului nerecunoscut pe chip, cu privirea luminată de o sclipire falsă, cu vocea umilitor de linguşitoare, zicând:

      - Ai văzut c-am intrat, ai văzut?

        Nu văzusem cum, dar înţelegeam spre ce tinde. Voia să-şi transforme înfrângerea în victorie, mizând pe faptul că oricum eu nu eram dispus să discut cu el.

      - N-am văzut cum, i-am zis, în ciuda dezinteresului meu total pentru problema lui. De ce au prins ăia de la poliţie atâta ură pe dumneata? l-am întrebat. Ce le-ai făcut?

      - Dar n-au prins ură! a încercat să mă inducă în eroare. N-au prins nici o ură, atâta că nu prea vor să mă vadă pe acolo, dar asta nu din ură...

      - Dar din ce? am insistat.

      - Din nimic, aşa..., dreptu-i că şi eu îi cam bat la cap cu problemele mele, dar ce să le fac, dacă sunt poliţişti!

      Ei sunt la cheremul cetăţeanului nu? Nu cetăţeanul  la cheremul lor.

      - Depinde de cetăţean, i-am zis. La cheremul dumitale se pare că nu prea vor să stea.

      - Nu prea vor să stea, nu prea vor să stea, dar  cine-i întreabă? De fapt, ştii de ce au prins puţină ură pe mine...? Pentru că le-am făcut nişte probleme, era cât pe ce să-i dau afară pe toţi din poliţie. Abia am reuşit să-i iert, până la urmă ... le-am trecut cu vederea.

      - Ce probleme le-ai făcut? Bei o cafea?

      - Nu beau! Ştii că nu-i bună şi, dacă te înveţi, îţi mănâncă o grămadă de bani, mai bine să n-o pui în gură.

      - Bine, eu ţi-am oferit, ce problemele-ai făcut ăstora, hai zi!

      - Măi, nu ţi-am spus până acum că procurorul ăsta al poliţiei, Gligoroşţucă, mie mi-a fost coleg de serviciu la Apicola, el a terminat dreptul anul trecut la fără frecvenţă. O grămadă de treburi a învăţat de la mine, că la început era tehnician. Ce legislaţie a ştiut el? Nimic. Eu l-am învăţat cum să întocmească un dosar de urmărire penală, un dosar de executare silită, o plângere penală, tot ce ştie azi, pot să spun că ştie de la mine, adică nu chiar tot, că la drept roman mă bătea, dar cine mai învaţă azi dreptul roman, că oricum nu-ţi mai foloseşte în practică! A, doar dacă mai dai câte un  exemplu de procedură, din când în când. Şi, cum îţi spuneam, dacă mi-a fost coleg, mai treceam pe la el, cum trec şi pe la dumneata câteodată. Măi, şi-ntr-o zi, ce crezi: el era ofiţer de serviciu până seara la şapte. Eu, cum şi aşa nu prea aveam cine ştie ce treabă pe acasă, de citit mă săturasem şi cum ştiam că ăsta-i de serviciu, ce-am zis: hai să merg până la el, apoi intru pe la Ştefănică şi-mi trece ziua (Ştefănică-i un prieten care are un magazin aci pe Ilarie Chendi). M-am echipat şi-am plecat. Am ajuns în sediul poliţiei, l-am salutat pe agentul ăla de la poartă care mă cunoştea şi-am întrebat: „Gligoroşţucă-i aici?” „Da, mi-a răspuns agentul, la şapte iese.” Am urcat la etaj. Holul era pustiu, prin birouri nu mai era nimeni. Ajung la uşa lui, dau să intru. El, de colo: ,,Stai,nu intra!) Păi cum să nu intru, m-am gândit, dacă am intrat!. Intru,nu? La el pe birou, ce-mi văd ochii: plin de cadouri! Spăgile pe care le primise de la rudele inculpaţilor ca să le uşureze situaţia:  sprayuri, Kent-uri pachete de cafea, ciocolată, săpunuri, tot ce nu te-ai fi gândit, ce adunase peste săptămână şi voia să ducă atunci acasă, fiindcă prinsese momentul potrivit. Îţi dai seama, dacă era el ofiţer de serviciu, cine-l întreba ce are în bagaje, ce scoate din sediu sau de unde provin bunurile respective? Nimeni, el era şeful. Măi, şi eu nu mă opresc, înaintez spre birou şi zic: ,,Lasă,măi Glig, că nu am eu treabă cu cadourile tale, am venit să te văd.” Ăsta, când m-a auzit, s-a enervat – sau s-a speriat, nu ştiu exact ce-a fost în capul lui – dar s-a repezit spre mine şi a început să mă împingă afară. Atunci normal că m-am enervat şi eu şi nu m-am lăsat. El mă împingea spre uşă să mă scoată cu forţa din birou, eu îl împingeam înapoi. Până la urmă, el a fost mai tare şi m-a scos în hol. Când am ajuns acolo, m-am agăţat cu ambele mâini de clanţa uşii şi m-am lăsat în jos. El voia să închidă, să răsucească cheia. Eu, nici gând să cedez, aşa ... de-al dracului.Măi, şi ăsta îmi prinde degetele la uşă!  Am urlat cât m-a ţinut gura, de s-au speriat şi arestaţii din subsol. Am început să mă izbesc în uşă, să deschidă, să-i dau! Şi tâmpitul, ce crezi că face atunci: deschide să mă scuipe. Atâta i-a fost. Am apucat de clanţă şi i-am prins gâtul cu uşa. „Gata eşti, i-am zis. Ai încăput pe mâna mea. A venit rândul tău să urli. Da’ poţi să urli cât vrei că eu nu te las până nu vin alţi procurori să te aresteze pentru primirea de foloase necuvenite. Am terminat cu tine! Când i se învineţea capul şi i se bulbucau ochii, îl mai slăbeam. Când vedeam că bagă mâinile în deschizătură şi forţează, iar trăgeam de clanţă. Acolo l-am ţinut până când au venit toţi cei care se aflau în unitate, subofiţeri, soldaţi, caporali. Nu i-am dat drumul, nu l-au putut scoate din mâinile mele nicicum. Dacă trăgeau de mine, îi rupeam lui gâtul. Dacă voiau să-mi descleşteze degetele, îl sufocam. Până la urmă, i-a venit unuia ideea să-mi tragă o bâtă de cauciuc peste mâini. Aşa l-au salvat,altfel, îl omoram.

      - În final, cum a sfârşit scandalul? Am întrebat.

      - Cum a sfârşit? Bine! L-au chemat pe comandant de acasă şi treburile s-au muşamalizat. Nu aveau interesul să se înregistreze cu evenimente deosebite. Şi nici eu n-am avut vreun interes.

      - Dar ceva din cadourile alea ai sperat că o să-ţi dea?

      - Am sperat... n-am sperat, dar putea să-mi dea, eu câte lucruri l-am învăţat pe el!

        Se făcuse ora opt şi jumătate şi mi-am dat seama că îl ascultasem împotriva voinţei mele. În încăperile alăturate, redactorii se perindau când la cafea, când la ţigară, nici unul neavând chef să se aştearnă la muncă în mod serios. Uşa ce dădea spre curte era larg deschisă. O vedeam pe doamna Nuşi trebăluind prin casă. O dimineaţă superbă de sfârşit de septembrie  începuse să-mi consume ziua. Pe fotoliul din colţul biroului, Guş Satan exalta într-o bună dispoziţie imbecilă.

      - Cine-i omul ăla din curte?mă întrebă, remarcând faptul că eu nu observasem intrarea pe poarta acoperită, a unui individ dezorientat.

      - Care om? l-am întrebat.

      - Uite colo, un om de la ţară cu servietă şi pălărie. Se uită peste tot, caută pe cineva.

        Mă ridic de la birou şi ies. În curte, surpriză: Crăciun Hurducul mă căuta cu disperare din priviri.

      - Bată-te norocul, Ioane, îmi zise, acolo erai?

      - Aici bade Hurducule, i-am răspuns, îmbrăţişându-l.Vino înăuntru. Ce vânt te-a adus?

      - Măi, necazurile, răspunse intimidat, oarecum senin, în timp ce trecea pragul redacţiei. Dapăi tu, ce mai faci?

      - Bine,îi răspund, cu munca. Dânsul este un consătean de-ai părinţilor mei, i-am explicat lui Guş şi implicit, şi al meu, doar am copilărit acolo. Hai, ia loc, bade Hurducule, cum ai ajuns aici?

      - Bine, mi-a răspuns, dar o să te rog să vorbeşti puţin mai tare, pentru că, vezi tu, cu truda şi cu bătrâneţile astea, mi-a cam pierit auzul. Abia te aud când vorbeşti aşa, normal, mai mult înţeleg după buze.

        Şi-a dat jos pălăria neagră de pe cap şi haina groasă în formă de scurtă, le-a aşezat pe colţul biroului, respectiv pe scaun, apoi a continuat:

      - Acuma să nu te superi că am venit la tine, dar vezi tu, aşa-i viaţa!  Ştii ce-am păţit?  Mi se mărită fata şi tot n-am fost mulţumit cu câţi bani i-am putut strânge pentru zestre, şi ce i-am zis nevestei: Tu femeie, eu dau o fugă până la Arad, la fratele meu Florea şi-i duc nişte pălincă: poate reuşeşte să o vândă, să îmi mai facă şi mie rost de un ban;şi uită, uită-te tu, că n-am avut noroc. Frate-meu nu-i acasă, tot am sunat la vecini şi-am întrebat şi ce crezi,ăsta-i dus pe la băi, nu ştiu pe unde. Şi ce m-am gândit: Dacă tot i-am cerut maică-tii adresa, c-am zis s-o am de-un „Doamne fereşte”, să mă ţâp până aci să te întreb: Nu mi-ai putea lua tu ţuica şi să-mi dai oarece bani, şi-apoi când vine frate-meu Florea să te descurci cu el, ce zici?

      - Câtă ţuică ai,bade Hurducule?

      - Şaizeci de litri.

      - Şi unde-i?

      - Aci într-o maşină, în două bidoane.

        Am zâmbit surprins de acest tip de afacere, apoi i-am zis:

      - Adu-o înăuntru. Cât face?

      - Şase milioane, cu o sută de mii litrul, m-am gândit eu.

      - Bine, îţi dau şase milioane.

        Am chemat casiera editurii şi i-am spus să-i plătească ţuica.

        Jumătete de oră mai târziu, sala de şedinţe devenea sală de mese. Fiecare redactor mă abordase în acea dimineaţă, sugerând că marfa din cele două bidoane ar trebui testată, că testul trebuie făcut negreşit chiar în acea zi. Ziua de lucru s-a transformat repede într-o petrecere de la care nu au lipsit cârnaţii, apa minerală şi berea.

      - Guş Satan şi Hurducul se aşezaseră faţă în faţă la capătul mesei. Ochii juristului străluceau din cauza stării nefireşti în care se afla. Ţuica de Zalău puse repede stăpânire pe echilibrul lui mental, făcându-l să ne arate aceeaşi mutră de intelectual ponosit.

      - Ce-i bade, ce te uiţi aşa la mine? îl întrebă pe Hurducul raţional şi echilibrat, care abia dacă gustase ceva. Îţi place la oraş?

      - Nu prea ştiu ce zici, replică Hurducul, care în vacarmul din acel climat nu mai înţelegea nimic. Nu te aud!

      - Îţi place la oraş? A repetat Guş Satan întrebarea.

      - Nu ştiu ce zici! I-a explicat Hurducul. Zi mai tare  

        Guş Satan s-a întins peste masa lată de aproape doi metri, dar nu a ajuns la urechea omului.

      - Staţi aşa, l-am auzit cerându-le celor din sală, faceţi linişte! Vreau să vorbesc cu omul.

        Ca şi cum ar fi avut o imensă autoritate în faţa celor prezenţi, toţi s-au oprit. Nimeni nu a scos un cuvânt. Guş Satan s-a întins peste masă, spre om, întrebându-l:

      - Acum mă auzi?

      - Da, da, i-a răsouns Hurducul, dând din cap.

      - Îţi place la oraş? a repetat Guş Satan întrebarea urlată. Ce zici, îţi place?

      - Îmi place, dar nu-i locul meu aici. Locul meu este acolo la ţară, la gospodărie, la vite.

      - Demult eşti surd? L-a întrebat Guş Satan fără scrupule. De când nu auzi bine?

      - Cam aşa ..., de patru,cinci ani, poate chiar mai mult, i-a explicat.

      - Şi ai vrea să auzi iar cum ai auzit înaite?

      - Aş vrea, dar ştie Dumnezeu dacă se mai poate face ceva, eu cred că nu se mai poate face nimic, c-am înbătrânit şi eu şi urechile.

      - Ba se poate, la încurajat Guş Satan, spre surprinderea celor din jur, cum să nu se poată. Ştiu eu o reţetă ...

      - Ştii tu! s-a uitat mirat la el Hurducul.

      - Da, ştiu una din asta naturistă cum se poartă acum. Dumneata şi aşa eşti de la ţară, te poţi trata.

      - Mă pot trata!

      - Te poţi trata, desigur, uite cum faci: Te duci pe câmp, o iei pe acolo, pe păşune şi ai să vezi o grămadă de găuri de greier, rotunde, aşa cum îşi fac ei în pământ.

      - Da, sunt o grămadă de găuri, a confirmat Hurducul.

      - Cauţi o gaură din aia mai nouă, mai proaspătă, pe care ai s-o vezi săpată de curând.

      - E ...! E ...! s-a mirat omul numai ochi şi urechi.

      - Şi te pui cu urechea la ea.

      - E ...! E ...!

      - Când greierul zice: tri, tri, tri; tu zici: patru!

        Suspansul care a urmat a fost unul penibil, pentru toţi cei aflaţi în încăpere. Nimeni nu a comentat nimic.

Hurducul s-a cufundat mai adânc în scaun, întrebându-mă:

      - Ce-i cu ăsta?

        Drumul spre normalizarea atmosferei din redacţie a fost scurt. Pălinca de Zalău creează meschin şi sublim în acelaşi timp pînă când cei din încăpere, încep să vorbească aiurea.

Poetul Teodor Miţi se cherchelise primul, încercând să scrie pe şerveţele, iar apoi să recite, versuri pornografice. Guş Satan, abandonat şi tăcut un timp pe scaunul lui, a ieşit la rampă:

      - Vai domnule Miţi, dar poet eşti dumneata, dacă vorbeşti aşa?

        Scriitorul l-a ignorat continuând să improvizeze un soi de descântece aproape vulgare. Le recita cu patos gesticulând asemeni unui actor care simulează beţia, ţinându-şi ţigara, când strânsă tacticos între degete, când între dinţi. Colegii din redacţie, vreo opt la număr, îl aplaudau strigând:,,Bis ! Bis !”fiindcă nici ei nu erau prea treji. Pe Guş Satan, impostura părea să nu-l stânjenească, ba mai mult, îl încuraja în atacarea subiectelor, simulând amuzamentul în faţa comportamentului pe care îl condamnase. Dar la primul moment de respiro al colegului nostru cabotin, a luat scena cu asalt spunând:

      - Domnule Teodor, nu m-am gândit că poţi scoate din gură vorbe din astea ...! Eu am crezut că eşti artist adevărat nu ... Că eşti om, nu ...

      - Du-te mă în pălăria mea de aci, l-a repezit scriitorul, tu n-ai spus niciodată în viaţa ta, penis.

      - Eu ...! Nu ...! Domnule, cum să spun eu aşa ceva, păi atunci ce intelectual aş mai fi, dacă aş vorbi ca orice om de rând, da’n-am spus aşa ceva nici când eram copil ...

      - Niciodată!?

      - Niciodată.

      - În viaţa ta?

      - În viaţa mea.

      - Na, pui pariu cu mine că eu te fac să spui astăzi, aici, faţă de toată lumea, cuvântul ăsta?

      - Pun. Pe cât?

      - Pe-o sută de mii, propuse scriitorul.

      - Gata, sunt de-acord, a acceptat Guş Satan.

      - Dar îmi răspunzi la toate întrebările pe care ţi le pun, a condiţionat artistul, altfel nu facem nicio afacere.

      - Îţi răspund la toate întrebările, s-a învoit juristul, radiind de o fericire ascunsă, sigur de victorie. Pune-mi întrebări!

      - Nu ...! Mai întâi dai suta de mii la redactorul-şef garanţie, că dumneata dacă pierzi nu plăteşti.

      - Ba plătesc, dar n-am o sută de mii la mine.

      - Cum n-ai?

      - Nu am, dar dacă pierd, uite, îmi dă şeful împrumut; îmi dai, şefule?

      - Îţi dau, pune pariul!

        Teodor Miţi ameţit de alcool, şi-a deschis portofelul şi a început să caute încet printre bancnote. A selectat una după criterii numai de el ştiute, a tras-o în afară, mi-a întins-o, a închis portofelul încet strângând ca de obicei ţigara între dinţi, s-a aşezat întins peste masă în faţa lui Guş Satan, s-a gândit o clipă, a mai tras un fum, apoi a întrebat:

      - Mă, când te-a făcut tat-tu pe tine, cu ce te-a făcut?

      - Cu mama! A răspuns Guş Satan spontan.

      - Bine ...! a acceptat sciitorul răspunsul, pregătind o nouă întrebare.

        Dar atunci spune-mi; care este organul genital al bărbatului?

      - Sexul, a răspuns Guş.

      - Da ...!? Tu când îţi laşi pantalonii în vine şi te uiţi în jos, ce vezi?

      - Cureaua, a zis Guş cu detaşare, sau vârful bocancilor.

      - Îhî, a murmurat printre dinţi poetul concentrat la următoarea întrebare. Da ..., vârful bocancilor ..., dar atunci când trece unul cu maşina pe lângă tine în mare viteză şi te stropeşte din cap până-n picioare, unde-l trimiţi?

      - La dracu’ , s-a răstit Guş Satan serios. Unde să-l trimit?

      - Bine ..., a murmurat iar poetul, mai bând odată din paharul pe care şi-l trăsese aproape. Când te uiţi la un film sexi la televizor, noaptea târziu, şi vezi acolo nişte tinere superbe, unde simţi un fior?

      - În moalele capului, s-a scos iar juristul, sau în ceafă.

        Inginerul Setrache, director la Agristar Pâncota, bun prieten al meu, un oltean de cincizeci de ani, înalt, uşor cărunt, deosebit de elegant şi de arătos, şmecher, sobru şi comic în acelaşi timp, a intrat în redacţie chiar în clipa în care Guş Satan răspundea la întrebări.

      - Cine-i tâmpitul? s-a interesat. E prietenul tău?

      - Un vecin de-aci, i-am răspuns. Nu prea mă scap de el orice aş face; toată ziua îmi vine pe cap.

      - Nu-i nimic, te scap eu de el pe ziua de azi, apoi ai să vezi că o să mă ţină minte, a promis îndreptându-şi şi ei atenţia asupra dialogului dintre cei doi, sprijinindu-se cu braţele pe spătarele celor două scaune în spatele cărora se oprise.

        Jocul bazat pe dialogul dintre poetul care se concentra la noi formulări şi Guş Satan care aştepta să-i epuizeze toate întrebările s-a reluat ca şi cum întreruperea determinată de intrarea inginerului nu ar fi avut loc.

      - Auzi ...,? l-am surprins la un moment dat oe Teodor Miţi adresându-i-se juristului, calm, spiritual. Când şeful dumitale de acolo de la Apicola te enervează, reproşându-ţi zile la rând că nu ai făcut aia, că nu ai făcut cealaltă, că nu eşti bun de nimic, că nu-ţi meriţi salariul, că eşti un idiot, neprofesionist, tu unde soui că te doare de el?

      - În fund!

      - În fund, da, a acceptat poetul, te doare în fund de şef, dar mă rog, asta este replica dumitale, dar când te duci la dermatolog fiindcă ai o inflamaţie în partea mai intimă a corpului, ce scoţi să-i arăţi?

      - Bacşişul, s-a descurcat iar Guş satan, dezinvolt. Dar ce crezi că-l interesează pe el în primul rând, banul, nu?

      - Bine ..., a murmurat Teodor Miţi, parcă plictisit sau enervat de scenariul pe care îl crease. Dar atunci când te duci la gard să faci pipi, de ce te ţii cu mâna?

      - De gard! A răspuns Guş Satan promt, fără echivoc.

      - No,băga-ţi-ai gardu-n mă-ta! s-a înfuriat Teodor Miţi trântind cu ţigara pe care o avea în mână de pardoseala încăperii. Dă-i suta de mii să plece, să nu-l mai văd pe aici, mi-a zis, că-i rup picioarele!

        A căutat prin tabachera lui aurie altă ţigară, apoi a ieşit în curte să fumeza liniştit.

      I-am întins suta de mii juristului, acesta a   apucat-o lacom, rânjind cu gingiile belite spre cei din încăpere, victorios. Şi-a scos portofelul mare, demodat, plin cu bileţele şi bancnote, din buzunarul pantalonilor, l-a deschis, vârând suta de mii într-una din despărţiturile lui.

      - Dar ai spus că n-ai bani la tine, i-a atras atenţia una dintre colege. Vezi, ai minţit! Dacă ai fi pierdut, cu siguranţă că nu ai fi plătit niciodată.

      - Aş fi plătit eu, murmură Guş Satan neconvingător, dar aşa, mai încet.

      - Auzi Ioane? A intervenit inginerul Setrache cu întrebarea care putea pune capăt prezenţei lui Guş Satan în mijlocul nostru, în acea zi. Ştii de ce am intrat pe la tine?

      - Nu ştiu!

      - Să te întreb dacă nu ai nevoie de ardei şi gogoşari, de castraveciori şi de vinete pentru pus la borcan. Nu te costă nimic, am eu un prieten, director la fermă, fost coleg de facultate care tot mă cheamă să-mi dea legume şi zarzavaturi, că are atâtea încât nu ştie ce să mai facă cu ele, Am zis că poate ai tu nevoie şi aşa tipul îmi este dator. Cât îl ajut eu pe el!...

      - Eu am nevoie, a sărit Guş Satan ca ars, ridicându-se în picioare. Domnu’ inginer, auzi domnu’ inginer, du-mă pe mine, eu am nevoie!

        Inginerul s-a prefăcut iniţial că nu-l aude, apoi şi-a îndreptat privirea spre el.

      - Ce spuneaţi, domnule Guş?

      - Eu am nevoie de lagume pentru la iarnă, a repetat Guş Satan stresat, pregătindu-se de plecare. Şi aşa nu-ţi place dumitale să te duci  singur pe câmp.

      - Dar va trebui să aştepţi, i-a atras atenţia directorul. Eu trec întâi pe la prefectură, am treabă acolo.

      - Nu-i nimic, s-a învoit Guş. Aştept oricât, doar ce treabă am când e vorba să ...

        Inginerul ne-a făcut semn cu ochiul, ca şi cum ar fi spus: Gata! V-am scăpat de el, a dat mâna cu colegii pe care îi cunoştea, după care a ieşit însoţit de seamănul său.

        Pe Crăciun Hurducul l-am trimis cu şoferul editurii la gară,fiindcă la orele douăsprezece avea tren spre casă. Distracţia a continuat până spre seară.

        După amiază, inginerul Setrache a revenit grăbit în redacţie, întrebându-mă pe fugă:

      - Na, ţi-a mai venit prietenul?

      - Nu, n-a venit încă, i-am răspuns.

      - Nici nu mai vine astăzi, mi-a atras atenţia. L-am lăsat pe câmp la cincisprezece kilometri depărtare de cel mai apropiat sat din zonă.

      - V-aţi consumat benzina pe el ...

      - Păi cum, asta merită. Dacă îţi spun că m-a aşteptat tâmpitul trei ore în maşină în faţa prefecturii ... I-am zis: Ieşi domnule Guş, să închid maşina, că înăuntru te coci de cald. Aveam de gând să îl las să aştepte acolo până se plictisea, să vă scap de el,să puteţi continua chermeza. El însă zice că mă aşteaptă în maşină, că-i place să aştepte la volan. S-a prins tâmpitul că dacă se dă jos, acolo rămâne. Atunci i-am spus: „Vezi că până îmi termin eu treburile mai durează şi dacă pleci şi îmi laşi maşina deschisă, te omor, te strâng de gât.” El ..., că nu pleacă.

        Mi-am rezolvat problemele în prefectură, de acolo m-am dus la bancă pe jos, apoi la Camera de Comerţ ... Când am revenit pe la orele două şi jumătate la maşină, el era ud leoarcă.

      - N-a ştiut să deschidă un geam?

      - Ce să deschidă! Eu am închidere centralizată, am blocat tot. Doar nu crezi că îl las pe el să îmi scoată afară din maşină lucrurile pe geam. L-am ţinut la rotisor, a făcut saună. În fine, când s-a mai răcorit în maşină, am urcat lângă el şi am murmurat ca pentru mine: Acum, trebuie să plec acasă că este deja târziu.

      - Cum domnule, ce, îti baţi joc de mine? A sărit la ceartă. După ce m-ai ţinut o jumătate de zi în căldura asta acum spui că nu mai mergem după ardei? Dar cine te crezi? De mine să nu-ţi baţi joc, eu sunt jurist, ştiu ce trebuie să fac.

      - Da ..., m-am gândit, eşti jurist! Bine, atunci hai cu mine după ardei.

        Am pornit spre Timişoara, apoi am luat-o pe câmp. Între Vinga, Mănăştur şi Zădăreni am oprit motorul. Am simulat că vreau să îl repornesc dar nu pot: asta de vreo cinci ori. Apoi i-am zis: „Trebuie să mă împingi, altfel rămânem aici peste noapte.”

Nu prea a fost convins că nu-l păcălesc, fiindcă nu-i prost, e numai tâmpit, dar până la urmă a acceptat că nu are de ales şi a coborât. Când împingea mai tare eu am pus contactul şi am plecat. L-am mai privit o dată în retrovizoare şi l-am văzut dând din mâini, de parcă voia să-şi ia zborul. Apoi m-am îndepărtat, doar n-o să-l aşteot. Colegii din redacţie, oricât de inerţi erau din cauza consumului de alcool, tot au reuşit să se sincronizeze într-un ropot de aplauze spontane.

        A doua zi, înainte de apusul soarelui, juristul a intrat în curtea editurii, epuizat, stors dar zâmbind ca un moşneag care încearcă să-şi ascundă bătrâneţile, simulând strălucirea de care abia îşi mai aduce aminte.

      - Ce-i cu dumneata în halul ăsta? l-am întrebat, văzând că împingea înaintea lui o motoretă veche, pe portbagajul căreia legase un sac. De unde vii? Şi ce-i cu drăcia asta? Să nu-mi spui că ai dat bani pe ea.

      - Am cumpărat-o, s-a fandosit vag dezamăgit, adică n-am vrut s-o iau dar ştii, câteodată ai nevoie, îţi trebuie. Tot am avut în cap să-mi cumpăr un motor şi uite acum l-am luat, aşa s-a nimerit, s-a ivit ocazia ...

      - Cum adică s-a ivit ocazia, de unde vii atât de ostoit?

      - Nu ţi-a spus directorul ăla de la Pâncota ce-am păţit, n-a trecut pe la tine?

      - Nu l-am mai văzut din momentul în care aţi ieşit împreună pe uşă: păi nu aţi plecat după legume la ferma unde lucrează prietenul lui?

      - Ba da, am mers la fermă, am ieşit pe câmp departe de oraş, undeva spre Sânicolaul Mare, nu am avut un reper exact şi ce să vezi! La un moment dat, s-a stricat maşina, n-a mai vrut să pornească. Atunci el a zis: N-am ce-ţi face, trebuie să te dai jos, să împingi. Nu prea am avut încredere, m-am gândit: „Mă, poate ăsta mă lasă pe aici,” dar în final am coborât şi-am împins aşa vreo, patru, cinci metri. Când a pornit motorul, el a mers mai departe, am crezut că se îndepărtează puţin ca să mă aştepte mai încolo. Da’ nici gând să oprească, s-a tot îndepărtatşi dus a fost. Nu ştiu, a uitat de mine ...?  Poate că a uitat, vezi tu, el, cum este director are multe pe cap, dar cred c-a fost excroc.

      - De ce crezi că a fost escroc? Ce te face să-l bănui?

      - Păi, duci tu omul pe câmp şi-l abandonezi ca pe un câine, nu te gândeşti că s-ar putea să moară pe acolo sau că-i faci un rău şi mai mare ... ,, Trebuia să spună de acolo din faţa prefecturii: Omule, nu te duc şi gata.” M-a lăsat să mă rătăcesc; în jurul meu nu erau decât lanuri de porumb şi ălea înalte de trei metri cum cresc în Banat. Nu ştiu ce-a crezut el, dar pănă la urmă a fost bine, că a venit un tractor cu cabină şi m-a luat. Făcusem vreo două ore pe jos către un sat pe care nu-l vedeam, nu era pe acolo niciun dâmb, niciun pom în care să te urci să te orientezi. Dar nu mi-am pierdut speranţa deşi am intrat în panică la început. Nu are cum să nu îţi fie teamă când te gândeşti că ori încotro ai apuca-o, s-ar putea să nimereşti pe un drum greşit. Şi prin porumb ar putea să umble şi hoţii, tâlharii, sau să fii atacat de mistreţi! Nu  am  avut  de  ales,  dar  am   fost şi  puternic ...

I-am făcut tractoristului semn să oprească şi m-a luat imediat.

      - De unde ai picat aci? m-a întrebat.

        I-am spus păţania mea şi el mi-a zis: „Ia şi bea apă din sticla asta !” Se vedea că sunt epuizat, eram sleit de puteri. Apa pe care mi-a dat-o era aproape fiartă, dar a fost bună. M-a dus la el acasă în Mănăştur m-a prezentat familiei. Era slovac, avea două neveste, una mai bătrână cam la cincizeci de ani, cealaltă de treizeci şi doi de ani. Asta tânără lucra la o fermă şi pretindea că stă la ei în gazdă, dar el avea cu amândouă copii; cu prima doi, cu ultima unul. Alea femei! Să vezi ce bine se înţelegeau, să vezi cum se ajutau ca două surori. El se culca ba cu una, ba cu cealaltă, era corect, nu făcea discriminare. În noaptea aia am dormit în acelaşi pat cu el, nu prea avea spaţiu, casa era mică. Da! om de treabă Mitru! Cum am intrat în curtea lui, mi-a zis: În noaptea asta rămâi la noi. Te odihneşti, te speli, mănânci şi spre seară ne ducem la bătut de nuci. Îţi dau şi dumitale un sac, doi. Mi-a convenit,nu?

      - Unde v-aţi dus la bătut de nuci? l-am surprins cu o întrebare bănuitoare.

      - Pe calea ferată, unde să ne ducem? Acolo unde merge toată lumea. Ne-am pregătit şase saci şi o jordiţă, adică ..., jordiţă: o bâtă din lemn de salcâm decojit, lungă de cinci metri. Am urcat pe tractor şi am ieşit în câmp.

      - La furat deci?

      - La furat! Cum la furat dacă nucii erau nepăziţi. Acolo de unde se poate fura există paznic; aici nu era.

      - Dar mai erau oameni la cules?

      - Nu era nimeni, eram doar noi doi şi-am început să batem. Mai mult eu m-am ocupat de treaba asta, el doar culegea şi îmi spunea: Bate măi Sătănică, dăi în dreapta,loveşte în stânga, uite colo, au mai rămas dincolo. Eu băteam de zor pentru că eram un pic stresat, nu aveam prea mult timp la dispoziţie. Am strâns şase saci de nuci decojite, dar până la urmă tot am păţit ceva.

      - Ce?

      - Cum băteam eu nucile cu toată puterea, îţi dai seama că nucului îi place să fie bătut, aşa se regenerează, am lovit o nucă pietroasă şi l-a prins pe ăsta cu gura deschisă; patru dinţi i-a rupt. N-am avut eu nicio vină, el a fost

vinovat că n-a mai tăcut; tot striga: „Bate tare, uite  acolo sus, dăi mai  jos.”  şi  nuca ... Nici nu am ştiut ce a păţit până când m-am dus lângă el să legăm ultimul sac. Atunci şi-a scos dinţii din buzunarul pantalonilor şi mi i-a arătat. Acuma ... şi aşa trebuia să meargă la dentist!

      - Deci, nu s-a putut bucura de nuci, până la urmă..

      - Nu s-a putut bucura ...!  S-a bucurat cum a putut. E om bun slovacul. Ne-am întors la el acasă, am cinat, adică numai eu că pe el îl dureau gingiile, apoi i-am zis: Acum e acum ...! Cu ce duc eu nucile de aici? „Nu te necăji, mi-a zis tractoristul, te ajut eu.”

A deschis garajul şi ce crezi că avea în el: zece motorete din astea la care nu trebuie permis de conducere, nici cască. Le aduce din Ungaria, le repară şi le vinde; mai face şi el un ban pe lângă salariu. Mi-a zis să-mi aleg una care îmi place, eu mi-am ales-o pe asta: ,,Te costă două sute de mărci, mi-a zis tractoristul, dar într-o oră eşti la Arad.” Mi-a pus-o la punct, am plătit-o, am făcut un pic de antrenament prin sat, am încărcat nucile. Azi dimineaţă la ora nouă am pornit la drum.

      - Bine, dar ai ajuns abia acum, am constatat. Imediat e seară.

      - Am ajuns abia acuma fiindcă am întârziat. Pe drum mi s-a oprit motorul şi nu am mai reuşit să-l pornesc. Nu am avut ce face; am dat la pedale: Ăsta merge şi ca bicicletă.

      - Se învârte uşor? l-am întrebat.

      - S-ar învârti dacă nu ar avea motorul compresie bună. Dar i-am spus slovacului: Mie mi-l dai pe cel mai bun, şi mi l-a dat pe cel mai bun pe care îl avea în garaj. Atâta că atunci când trebuie să dai la pedale  ...

      - Dar dumneata nu ai decuplat pedalele de la motor, i-am spus constatând că se învârteau foarte greu, în timp ce probam motoreta prin curte. Eşti complet nebun, cât ai venit aşa?

      - Vreo treizeci de kilometri,de dincolo de Vinga. Poate chiar mai mult.

      - Cu sacul plin cu nuci pe portbagaj! Câte kilograme are?

      - Are ... vreo cincizeci, şaizeci. Doar n-ai fi vrut să las sacul pe drum!

      - Nu trebuia decât să tragi de maneta asta, i-am arătat, şi ai fi decuplat ambreajul

      - Sigur, să rup ceva la el, să-l stric! N-am umblat eu acolo, mai bine am pedalat. Auzi ...? Lasă-mă să îl bag la tine în birou până mâine să nu mi-l fure cineva. Pun şi sacul lângă el ...

      - La mine în birou ...! Sacul cu nuci şi motoreta! Bine că nu-mi ceri să-ţi parchez o căruţă!

      - Dar ce are? Mâine dimineaţă îl iau şi-l duc în casa asta a mamei de vizavi. L-aş duce acuma, dar nu am cheile la mine. Dimineaţă vin, îl iau şi-ţi eliberez locul

      - Văd că eşti hotărât, l-am apostrofat. Cum să parchez motocicleta în birou? Dacă vrei să te ajut, ţi-o pot închide în magazia din curte, acolo am loc suficient.

      - Suficient da ..., suficient, bine, fie şi în magazie, dar oare de acolo n-o să-mi dispară nucile?

        Două săptămâni şi jumătate au trecut şi Guş Satan nu a mai venit să se intereseze de nuci şi de moteretă. Actriţa îl suna disperată.

      - L-am căutat peste tot,îmi explica. Nu-i nici acasă, nici la tribunal, nici pe la dumneavoastră ...

      - Sunaţi-l la serviciu, i-am sugerat. Poate colegii lui ştiu unde este.

      - Nu-mi spun. Au interdicţie de la el, nimeni nu are voie să dea informaţii în legătură cu programul şi activităţile lui. Acolo toţi se tem de el ca de dracul,dar trebuie neaparat să vorbesc cu el, e o chestiune de viaţă şi de moarte!

      - Nu vă pot ajuta, i-am răspuns cu regret. Îmi pare rău!

        Într-una din zile, l-a nimerit la telefon pe noul nostru coleg, I.D.Titu, care habar nu avea despre existenţa lui Guş Satan. Actriţa, ca să se facă mai suportabilă, fiindcă şi-a dat şi ea seama că ne deranjează pe nedrept, cu o voce miorlăitoare, i-a zis:

      - Cu Sătănică vreau să vorbesc, vă rog să mi-l daţi.

      - Cu cine? a întrebat noul nostru coleg, mirat.

      - Cu Sătănică!

      - Doamnă,dacă vreţi să vorbiţi cu Sătănică sunaţi-l

la dracul.

        A închis telefonul şi a venit apoi furios la mine, să îmi spună că îşi bate cineva joc de el.

      - Nu-şi bate nimeni joc de tine, i-am explicat, ci pur şi simplu există un om care a avut ghinionul să se numească aşa.Şi nici măcar nu îşi face numele de ruşine. Întâmplător şi inexplicabil nu a mai trecut pe aici de două săptămâni, dar ai să-l cunoşti, fii liniştit, nu o să-ţi fie numele lui străin. Aşa ai să te obişnuieşti cu el ...

        După împlinirea a două săptămâni şi jumătate, Guş Satan şi-a făcut apariţia în redacţie, ca de obicei, dimineaţa pe la orele nouă.

      - Ei, ţi-au mâncat ăştia nucile! am glumit.

      - Mănânce-le! a dat din mână, semn că şi dacă ar fi adevărat, nu i-ar păsa. Am făcut eu alte afaceri de atunci, mult mai bune. Am câştigat de zece ori mai mult decât am plătit pe motorul ăla deşi ..., şi ăla are valoare.

      - Unde ai umblat? De două săptămâni te caută actriţa disperată la telefon.

      - Da ...! Nu ţi-a spus că ne-am despărţit? Am părăsit-o de o lună, ea nu voia decât să mănânce bani de pe mine.

      - Şi ..., a mâncat?

      - A mâmncat!

      - Câţi?

      - Câţi i-am dat, că nu prea i-am dat. Dar nu mă interesează telefoanele ei eu pot trăi şi fără femei ce-s femeile, necaz pe cap!

      - Şi totuşi, unde ai umblat! Hai, că mă faci curios! I-am zis.

      - Am fost în Italia cu o delegaţie specială de la mine de la serviciu. La Padova, am primit premiul pentru cea mai mare firmă exportatoare de miere ecologică din estul Europei în Comunitatea Europeană. Am dus şi pentru noi cinci tone la o expoziţie cu degustare pe care apoi am vândut-o şi am împărţit banii. Şase sute de dolari mi-au revenit numai mie. Îţi dai seama ...! Aşa se fac banii!

      - Mă mir că v-au luat şefii cu ei în delegaţia asta, cum de-au vrut?

      - E ..., că nu prea au vrut, dar n-au avut ce face. I-am zis directorului: ,,Dacă nu mă luaţi şi pe mine în delegaţie, nici un gram de miere nu duceţi de aici, că vă torn! Vă termin, s-a zis cu voi!” N-au avut încotro, au acceptat cu toate că nici cu directorul ăsta nu prea mă am bine. Măi, ştii ce mi-a făcut ăstaîntr-o zi! Eram la el în birou, discutam, chiar atunci dădeam să ies, pusesem mâna pe clanţa uşii, când a intrat un inspector de la finanţe. Cu diplomatul în mână, elegant, impunător. Eu, cum sunt aşa mai emotiv, mai timid din fire, am zis: „Domn’director, ridicaţi-vă de pe scaun să stea domnul inspector!”

        Directorul, când a auzit vorbele astea, s-a enervat ca şi când l-aş fi lovit în cap şi a sărit la mine. M-a prins de piept şi a vrut să dea cu pumnul. Eu i-am zis: Dă numai, dă! Că al meu eşti, am şi martori ... Atunci m-a lăsat, ne-am împăcat cumva, dar tot nu mă are el la suflet. Cred că mă urăşte cum l-au influenţat alţii, care au fost înaintea lui pe acest post.

      - Bănuiesc că v-aţi cumpărat o grămadă de costume ca să faceţi faţă delegaţiei, să fiţi elegant în Italia! l-am provocat.

      - Mi-am cumpărat, de ce să-mi cumpăr, numai aşa, să arunc banii?  N-am ce face cu ei?  Am eu haine destule, încă de pe vremea când eram student, nu mi-am cumpărat nimic, nici pijama nu mi-am pus, cu toate că de aia aş cam fi avut nevoie ...

      - Şi în ce aţi dormit?

      - În chiloţi, doar nu-i iarnă! Iar acolo este cald peste tot şi în sălile de conferinţe, şi la hotel. La ei, oriunde te duci, merge deja încălzirea.

      - Auzi? Spune-mi ce se întâmplă cu actriţa, că tare te mai caută? Ce are să-ţi spună atât de important?

      - Mie!? Nimic! Eu am terminat cu ea, poate mă caută să îmi ia cheile. I le dau fără nici o problemă, nu am nevoie de cheile ei. I-am spus: ,,Atâta timp cât mă înşeli, eu nu mă mai apropii de tine, gata, s-a terminat!” Sunt om bun, dar iubesc în felul meu, mie nu-mi plac prostiile.

      - Poate nu vă înşeală, ci doar vi se pare, l-am încurajat. Poate sunteţi dumneavoastră gelos, bănuitor.

      - Aşa am crezut şi eu la început, mi-am zis să tac, să nu mă fac de ruşine, am tot căutat dovezi vreo doi ani, dar nu se mai poate. Odată am intrat în apartamentul ei şi am găsit-o la masă, la cafea, cu unul. Mi-a spus că este un coleg de la teatru. Am acceptat; am zis: nu-i nimic, nu-l pot alunga, n-am vrut să fiu ridicol doar sunt intelectual! Altă dată, cu un alt bărbat, mergea de mână prin oraş. Atunci mi-a spus că este logodnicul unei colege. Am tăcut, cu toate că logodnicul unei colege nu ar fi trebuit să o ţină de mână, nu? Acum o lună m-am dus la ea, sâmbăta după amiază; am zis că poate mâncăm ceva împreună. Dau să intru, uşa blocată. Adică nu era blocată, ci era pus lanţul de siguranţă. Am împins cât am putut şi prin întredeschizătura uşii ce crezi că am văzut? Ea fugea la baie dezbrăcată: ,,Stai, stai Sătănică, mi-a zis, nu forţa uşa că îţi deschid, numai să îmi pun sutienul.” Mi-a deschis până la urmă şi am intrat. Casa era răvăşită. În sufragerie, pe spătarul scaunului, hainele ei şi haine de bărbat. Când intru în dormitor, colegul de la teatru, la ea în pat. „Ce-i asta? am întrebat-o. Ce faceţi voi aici?” Mi-a îndrugat verzi şi uscate şi nici atunci n-aş fi ştiut că mă înşeală, dar am văzut nişte lucruri suspecte pe calorifer. Aşa mi-am putut da seama. Ce să-ţi povestesc, femeile nu sunt bune, n-au caracterul nostru ...

      - Poate nici bărbaţii nu sunt buni, i-am atras atenţia.

      - Poate, dar nu se pot ele compara cu noi, cât timp nu-şi pot pune frâu. Noi suntem nişte îngeri pe lângă ele, cel puţin eu! Ele nu sunt decât nişte mâncătoare de bani. Câţi bani i-am dat eu ăsteia ... Cu bani de la mine şi-a schimbat mobilierul. Tot cu bani de la mine şi-a instalat centrala pe gaz. Maşină nouă de spălat. Dantura ... O ... ho! Zicea că toate astea o să ne prindă bine la bătrâneţe; la care bătrâneţe, dacă ea tot timpul se gândeşte la alţii?

      - Parcă spuneaţi că nu prea a mâncat bani de pe dumneavoastră, i-am atras atenţia.

      - Nu prea a mâncat câţi a vrut, s-a enervat Guş amintindu-şi cât a investit în ea. Nu ţi-am spus că nu prea i-am dat? Cum ai vrut să-ţi explic, că doar nu eşti prost? I-am dat destul, stai liniştit, i-am dat şi prea mult!

        În clipa următoare  a sunat telefonul la secretara din redacţie şi aceasta l-a chemat să vorbească. Nu prea a fost convins că trebuie să accepte convorbirea, dar până la urmă s-a învoit.

      - Bine, hai să vorbesc, i-a zis secretarei, dacă tot nu ai spus că nu sunt aici ... Dar altădată să nu mă mai dai la telefon, nu trebuie să ştie nimeni, dacă sunt sau nu sunt acolo unde mă caută.

        S-a ridicat, s-a deplasat în încăperea alăturată, a luat receptorul în mână, apoi a zis:

      - Da! Spune!

      - Am auzit că ai venit din Italia! s-a linguşit actriţa. Cum a fost, frumos?

      - Cum să fie, ca în altă ţară: şi mai bine şi mai rău...

      - Cât ai stat?

      - Două săptămâni.

      - Auzi, Sătănică? Ştii de ce te-am tot căutat? Am mare necaz. Sunt internată aici la spitalul ăsta de pe Sebeşului şi aş vrea să treci pe la mine, eu doar pe tine te am.

      - Eu pe la tine!? De ce să trec eu pe la tine? Nu ţi-am spus că nu mai avem nimic de împărţit?

      - Vreau să discutăm, dragă Sătănică, am mare nevoie de sprijinul tău, sunt distrusă...

      -Toată lumea are nevoie de sprijin când se clatină, i-a atras atenţia Guş Satan. Trebuia să-ţi cauţi sprijinul dinainte, eu ţi-am spus asta: Vesta de salvare nu se ia în apă.

      - Hai, nu fi egoist, a încercat să-l seducă prin telefon actriţa. Treci măcar să te văd!

      - Ţi s-a făcut dor, ce crezi că s-a schimbat la mine într-o lună? Nimic.

      - Mi s-a făcut, poţi să ştii asta.

      - Nimicuri de ale tale, a retezat-o Guş Satan. Hai că nu-s prost, spune ce vrei? Când ai nevoie de sprijin ţi se face dor, când nu, te sprijini pe alţii.

      - Nu mai vorbi aşa, Sătănică, s-a linguşit iar actriţa. Între noi există o prietenie veche de cinci ani, chiar crezi că poţi să dai cu piciorul la aşa o relaţie?

      - Relaţiile sunt relative, a înfruntat-o Guş. De aia li se şi spune relaţii. Se nasc ca să moară, altfel toţi ar rămâne înţepeniţi unii lângă alţii. Mai bine spune drept, ce vrei?

      - Măi Sătănică, trebuie să fac o intervenţie chirurgicală foarte complicată şi foarte grea. Am o infecţie intrauterină acută, cu complicaţii. Pentru intervenţia asta îmi trebuie de la tine trei sute de mărci. O să ţi-i dau eu înapoi, cândva.

      - Trei sute de mărci de la mine! s-a speriat Guş Satan ca şi cum la-r fi anunţat că este condamnat la moarte. Trei sute de mărci de la mine? Trei sute? Dar eşti nebună?

      - Hai Sătănică, nu fi rău, a încercat să-l cucerească femeia, cunoscându-i năravul. Trei sute de mărci ştii şi tu că nu este chiar  aşa de mult. Mi-ai mai dat tu...

      - Ţi-am dat c-am fost prost, s-a aprins Guş Satan. Nu trebuia să-ţi dau nimic. Aşa cum stau eu fără mobilă nouă şi fără boiler din ăla cum ţi-am montat ţie şi tu puteai sta, nu trebuia să-ţi cumpăr nimic.

      - Dar vezi Sătănică, l-a periat din nou bolnava. Cu oamenii aflaţi în suferinţă nu trebuie să te porţi aşa. Situaţia mea a devenit stranie, s-a acutizat, uterul mă doare.

      - Şi ce-ai vrea acum, s-a enervat şi mai tare Guş Satan. Să-ţi pui uter nou pe banii mei? Spune-le ălora care umblă pe la tine să-şi mai taie coarnele de la pu...!

       A închis telefonul, apoi a plecat.