Poezii din perioada spaniolă, scrise de Ioan Silvan în aprilie-mai 2005

Lacrimi de Castilla-la-Mancha  

Aici doar Dumnezeu a rămas neschimbat,
pământul e putred, soarele crud
cerul cade din sfinţenia albastrului ud
vântul seacă morile de oftat,

aici, nu văd păsări în gard, nici câini, nici pisici
existenţa-i o trecere a cremenei pe amnar
praful înghite luciul icoanelor din altar
orizontu-i venin, privirea o coardă de bici.

Quijote-i nimic, un nebun şi atât,
prea firesc mi se pare să fi-nnebunit
în provincia-n care şi pământu-i ţicnit,
aici timpul poartă belciugul în rât:

O...,Don Quijote destinu-ţi deplâng,
de-aş rămâne să trăiesc pe urmele tale
aş porni de nebun prin spitale
călare pe stele aş crede că sunt...

un ocean desecat îi oferă privirii
depărtarea în lung şi în larg,
pe lumina Lunii văd frânt un catarg
desprins din sminteala uimirii:  

Să-şi strângă Dulcinea pietrele-n şort
trăind ca nebunii-n desfrâu
cu morile de vânt pe pârâu
funcţionând fără nici un efort,

aici animale n-auzi nechezând în hotar
normalitatea-n provincie-i nulă,
armăsarul nu-i cal ori măgar
ci-o sumbră creaţie, mulă!

Sunt viu, doar trupul are o problemă

Zidiţi-mi mormântul la Ciucea-ntre stânci
din umbrele dense să-mi face-ţi castele,
„prin râpi şi gropi adânci” suind spre ele
cortegiul poeziei pe brânci...

la cap Eminescu lumânarea să-mi ţină
oricât de tare îl va fi arzând,
pe Arghezi şi Bacovia în grădină
să-i ştiu jucând cărţi, să-i aud râzând,

vreau ca Enescu să-mi compumă o doină,
baladă sau odă cu Goga de faţă,
s-o ascult în tăcere cu ochii închişi
ştiind că ideea asta-i răsfaţă:

 
nemuririi urmănd să-i aducă
din ceruri ofrande la uşă,
„mai multe vase vechi de Saxa”, cu cenuşă
prin timpul ce-n braşe-i apucă,

Topârceanu la cruce-mi să-şi lase
geamantanul,căci moartea e-n toi
când storurile criptei sunt trase
chiriaşii baladei de apoi,

 cer cu temei ca bufniţa casei
„La lilieci” când începe vânatul,
lui Sorescu să-i cruţe oftatul
iar celui ce este pursânge-ntre noi,

„cu razele ei albe Luna”,
să îi redea iubire-napoi.

Mă tem că ceru-i o fereastră oarbă

Nu mă vedeţi că n-aveţi cum,
respir cu voi prin încăpere
că am murit e o părere,
cenuşa timpului oricum
mă pune-n urnele de scrum, cu înviere.

Că nu mănânc cu voi la masă
nu-i cine ştie ce păcat,
în existenţa mea am mâncat
şi am făcut curat prin casă
atât, că timpul iar se lasă, invocat.

Ori trupul meu drept moştenire
nu are rost să vi-l ofer,
cerneluri dizolvate-n cer
găsiţi cu sutele-n simţire,
de aceea eu mai slab de fire,
vă las impresia că pier.

Rugăciune

  (poetului Octavian Goga)     

 
Lasă-mă să-mi aşez oasele lângă tine
căci îţi sunt clăcaş,
pe ogorul literaturii române
unde s-a nimerit ca tu să fii arendaş.

Dă-mi şi mie în veşnicie un colţ de arat
acolo, unde pentru prima oară, eu mucea
la paisprezece ani, emigrând de la sat la oraş
am crezut că centrul civilizaţiei universale, e Ciucea.

Trec pe la tine să-ţi spun că şi la noi,
„sunt codrii verzi..., şi câmpuri de mătase”
atâta doar că stăpânii transformaţi în strigoi
introduc pe alte căi, jalea-n case.

Sosi-voi încurând şi-am să-ţi spun, că şi acum
„vin doina să ne-asculte,
privighetori din alte ţări
cu lacrimi mult mai culte..

Ateismul este o formă de subcultură a geniilor

Şi eu sunt dintre cei ce nu mai pot seca
durerea de lacrimi storcând,
batista inimii de mucava
c-am lăsat veşnicia plângând.

Am crezut şi eu, că ceru-i o capcană
în care privirea mea şi-a prins piciorul,
cu lacrimi din izvorul plânsului ulciorul
îmi pune pe genunchi întâia cană.

Am râs şi eu cândva, de Dumnezeu
pe Isus dispreţuindu-l, ca pe-un câine,
ce conta pentru mine un pui de zeu
când, nu distingeam aziul din mâine.