IOAN SILVAN - articole

S-AU MODERNIZAT COŞMARELE

Editorial publicat de Ioan Silvan în "Român în Lume", Madrid,
15 decembrie 2005

Închis în occident prin sisteme de
evidenţă informatizată, nu poţi gândi decât
că struţo-cămila şi-a fătat puiul la
Bucureşti şi spre surprinderea sinistrei
creaturi, în loc să iasă din ea un animal de
deşert, a rezultat ovino-bovina de apă
dulce, că alt fel nu-i poţi spune perversului
mod românesc de-a face legi.
Sub pretextul modernizării pusului la
punct a românului vagabond prin Europa,
legiuitorii de la Palatul Victoria au scos
începând cu 1 august 2005 ordonanţa
numărul 28 care prevede că: dreptul
omului de liberă circulaţie poate fi îngrădit
elegant, dacă ştii să -i pui căciuliţă lui "i"
fără ca acesta să pară a fi "î". Adică, dacă
ai rămas mai mult de trei luni prin occident,
când vii în ţară să primeşti şpiţul în fund
fără să se supere confraţii de uniune
babiloniană.
Specialişti stalinişti în estetica
urâtului, bieţii membri ai Guvernului chiar
au înţeles că trebuie să se poarte urât cu
românul fără viză diplomatică şi i-au dat
dreptul prin lege vameşului şi poliţistului
de frontieră să-şi bage mâinile în
buzunarul acestuia până la fund. Că or fi
cotizând ei, vameşii şi poliţiştii din vămi,
mai sus, din mita luată, nu ştim, cu toate
că un fost salariat al Poliţiei de frontieră
(acum, aci prin Castilla la Mancha) spune
că ducea deseori plicuri cu bani,
oficializate prin sigilare, în capitală, la şefi.
Ce ştim sigur, dragă românule sărit din
viză (nu de pe fix, că de pe fix sunt cei
care au aprobat legea), este că dacă vrei
să mergi în ţară de sărbători, ca să-ţi vezi
soţul sau soţia, părinţii sau copii, trebuie
să pregăteşti 50 de euro pentru amendă la
austrieci, 50 de euro pentru amendă la
unguri, 300 de euro şpagă la români, plus
stres maxim şi 250 de euro şpagă la
români la întoarcere fiindcă n-ai stat trei
luni în ţară, plus ciocu mic.
Aşa că, pregăteşte tu, fraier modern şi
tăcut, pe lângă banii de drum şi cadouri,
colea, 650 de euro pentru nesimţitul de
vămuitor blestemat până şi în Biblie, ca
să-şi facă dânsul într-un an vilă cu piscină
şi garaj dedesubt şi să mai dea şi bani cu
camătă, tot din buzunarul tău, după cum
ţi-or fi puterile, că nouă ne-a ajuns la
ureche. Şi atunci scapi de haleul
nemernicului de calculator şi de interdicţie,
căci după ce ai dat şpagă, n-ai întârziat
nici o clipă prin vest şi nici din ţară n-ai mai
plecat de când te-a făcut mă-ta.
Îmi cer scuze de la români dacă se va
întâmpla ca după apariţia acestui articol
să nu se mai poată intra în ţară nici dând
mită, fiindcă la noi aşa se întâmplă; Când
critici un rău se taie şi binele care a mai
rămas, dar nu pot să nu îi previn că acum,
decât să intri în România, mai bine mergi
în China şi tot îţi rămân ceva şfanţi prin
buzunare. Şi să le atrag atenţia celor care
au conceput îndoielnica lege că toate cele
câteva milioane de români (diaspora) s-au
stabilit în occident exact sărind din viză,
precum Aristide Buhoiu sau Paul Goma.
Nu ştiu dacă vom intra în Uniunea
Europeană de la 1 ianuarie 2007
(presupun că da!), dar şi de vom intra,
românii cred că sunt în stare să
desfiinţeze ţara, numai să le rămână
vama. Pentru că după desfiinţarea vămilor
şi a interdicţiilor şi a paşapoartelor, de
unde va strânge bani şi ciocolată, ţigări,
aparate electrice şi electronice biata
poliţistă de frontieră, şefă pe ştampila
statului, să-şi crească burta şi copiii. Şi
cum le va mai putea ea râde-n nas
românilor, dintr-o limuzină Mercedes de
lux, pentru că i-a făcut să plătească doar ca
să treacă pe lângă o barieră, suma cu care
îşi puteau cumpăra liniştiţi o căsuţă la ţară.

Ţara de dincolo de iluzii

editorial apărut în numărul din 1 august 2006
al periodicului "român în Lume" după întoarcerea lui Ioan Silvan în ţară.

După ce ai trăit în Occident o bună bucată de vreme, te întorci, firesc, în ţară, căci
dorul de ceva, de un fel de nimic inexplicabil, te macină. În lătratul câinilor, în
întunericul bulevardelor din imaginaţia ta, transformate în uliţi sparte, te îndrepţi
într-o maşină de calitate spre casa din care ai plecat.
Atmosfera de epocă feudală, sărăcie la superlativ, stare de decepţie neexprimată,
furie, dorinţa de a te întoarce înainte de a te fi îndepartat prea mult; toate în strigătul
sufletului care se preface că poate trece cu vederea ceva de neiertat, te îndeamnă să
urli în propria ta conştiinţă de lux: “Ce mă-sa au făcut edilii ăştia de atâta amar de
vreme?”
Parcă o turmă de porci a scurmat, după trecerea frontierei, asfaltul şoselelor, care
încep a fi zgronţuroase, urme de tractor pe câmpul indolenţei. Parcă tot ei, porcii
aceia, au terfelit cu mocirla din scăldatoare ierburile de la margini de drum, rupând
gardurile dintre trotuare şi curţi, gospodăriile părând a fi trăsnite mahalale. Şi parcă tot
pe ei i-am mai văzut undeva, ori poate i-am văzut la televizor, nu sunt sigur, dar cu
certitudine ei sunt vinovaţi de ineficienta conştiinţă socială a celor pe care nu-i
deranjează să trăiască în astfel de condiţii.
Dacă eşti prost şi-ţi place, clar că vina nu-ţi aparţine. Vinovaţi sunt cei care ar fi
trebuit să te ajute să înţelegi că nivelul de dezvoltare economică din care îţi faci iluzii
de mai bine, este praf. Şi dacă starea economiei în care, în mod normal, se poate doar
supravieţui, şi se pare bună, atunci eşti bolnav şi tu, şi cei care, într-un astfel de sistem,
se prefac că sunt personalităţi. Ce personalitate poate avea şeful statului cufundat
într-un întuneric barbar, ori premierul neputincios, ministrul sau parlamentarul care
vede şi acceptă că între 1900 şi 2006, în România nu s-au schimbat prea multe. Şi
dacă mă vor contrazice din dorinţa de a mima o replică sofisticată şi vor spune că mă
prefac a nu vedea diferenţa, iată, le citez din Goga, versurile publicate în 1905:
“La noi sunt codri verzi de brad şi câmpuri de mătase, / La noi atâtea lacrimi sunt
şi-atâta jale-n case”.
Şi dacă lacrimile şi codrii au rămas aceiaşi, ce mai contează că pe ici, pe colo, au
apărut parcuri industriale în care, muncind, românul câştigă, raportat la nevoile
personale şi preţuri, tot cam o covată de grâu pe săptămână. Şi dacă demnitarului
care conduce o astfel de ţara nu-i este ruşine cu poziţia pe care o ocupă, ce diferenţă
este între el şi boierul dinainte de primul război mondial?
Ţară frumoasă, cinste cui te mulge! Cu acest slogan îţi poţi face repede valiza,
încă înainte de a te da jos din tren, ca să te întorci la locul tău bine plătit în Europa şi
să te doară-n pix de tot ce laşi în urmă. Şi de acolo să asişti la spectacolul din
scăldătoarea în care oamenii cinstiţi şi harnici se amestecă cu porcii lacomi şi murdari
la nivel de conştiinţă, şi să-i laşi în plata Domnului pe toţi, fiindcă, oricum nu-i poţi
ajuta. Într-o ţară, fie ea frumoasă şi bogată, cu un popor care nu ştie de capul lui, nu
se poate trăi decât dacă eşti inteligent foc, escroc, sau norocosul lumii.
Aşa că tu, român scăpat din cocina conştiinţei şi obişnuit să-ţi mai rămână ceva
în portofel după ce ai terminat de plătit coşul zilnic, mai bine stai şi dă cu sapa la
tulpina de porumb a altora, că acolo, unde dai, creşte. Nu-i normal ca formator de
opinie, să-i încurajezi pe români să plece, dar te-ar bate Dumnezeu dacă le-ai spune
că e bine să trăiască cu calea ferată la nivelul etajului doi al clădirilor, fără să o izoleze antifonic şi fără
să le pese măcar de cei care trăiesc toată ziua cu trenul în urechi în loc de cercei. Iar
versurile: “Fie pâinea cât de rea, / Tot mai bine-i în ţara mea” să se ducă dracului cu
cine le-a inventat cu tot, ca şi-ăla a fost un porc.

Pamflet publicat de Ioan Silvan în Universul românesc, nr.5 din 30 martie 2007

STATUILE SECOLULUI DOUĂZECI ŞI UNU

Există nişte statui de slănină cu sau fără ochelari, dar totdeauna la costum şi cravată, în faţa cărora cetăţeanul cu plasă de rafie în mână se înclină. Aproape de fiecare dată şpreiate cu DOVE, au părul din nas smuls până la ultimul firicel ca să le pătrundă în el mirosul de şmen. Perpelite la flacăra propriei lor măreţii, creaturile astea trase în şoricii bărbieriţi se topesc de îngâmfare şi curg, înecând cu seu tapiseriile limuzinelor de lux în care îşi plimbă gratuit soclul. Se cheamă că ar fi fost chiar oameni, dar prea desele strângeri de mână ale supuşilor cu pantalonii rupţi în fund le-au făcut să creadă că se trag direct din zei. Unele au guşi şi burţi de hipopotam, altele şirete precum vulpile din Carpaţi ţin cură de slăbire mâncând doar icre negre la culoare, ori fructe de mare, ca să nu se prindă lumea că sunt erbivore. De mugit, mugesc doar în expoziţiile cu public numeros, ori transmise în direct la televiziunile cu mare audienţă, iar de se pune problema să fie mutate din loc se ţin cu dinţii de scaune, că aşternuturi ca-n „grajdul poporului” nu mai găsesc nicăieri în lume. Statuile de slănină nu se trag din porcine, chiar dacă deseori mănâncă c...t, şi nici nu poartă indecent de laţii cercei galbeni în urechi. Nici flit n-au, au bot, dar nu pun botul că sunt şcolite la academiile renumite ale mătuşii Samsara, savurând licoarea trufiei din cupele de nesimţire. Trăiesc în turmă, însă nu sunt animale de povară, cu toate că uneori oamenii simpli le spun: măgarii ăştia! Spre deosebire de Statuia Libertăţii din New York au avantajul că se pot mişca, trecând dintr-o turmă în alta şi oricât de apăsat le-ar spune cineva: boilor!, nu trag în jug. Dimpotrivă, stau şi dorm dezlegate de orice prejudecăţi fiindcă, ori muncesc, ori nu, ieslea le este plină. Statuile de slănină nu au diplome de calificare ca şi curvele, dar asta nu înseamnă că nu fac de toate: sug... sângele poporului, se dezbracă goale... de caracter, îşi înşeală partenerii, au scurgeri... de informaţii etc. În socluri au găuri ca orice statui adevărate, în care intră ştifturile de fixare ale lingăilor, iar când beau, nu cioflecăie, ci trag cu paiul să creadă chelnerii că sunt educate. Deşi au reputaţie proastă, poziţiile în care au foat amplasate sunt de invidiat, pentru că ele, statuile de slănină, fac legea. Cum în cea mai mare parte a oraşului în care îşi arată hidoşenia morală se cam moare de foame, nu-i exclus ca într-o bună zi, chiar din vremurile moderne, din şoricii lor oamenii să-şi tragă curele, iar din osânză să facă săpun.